Mirela Cara: Ábel în codru; un portret al secuiului neaoș

Mirela Cara: Ábel în codru; un portret al secuiului neaoș
 

Orice iubitor de lecturã știe cã sunt în lumea asta cãrți care nu doar cã te cuceresc de la primele rânduri, dar se și imprimã în mintea ta de parcã ar fi relatarea unor experiențe pe care le-ai trait chiar tu. Gândindu-te peste ani la o astfel de carte, revezi cu ochii minții, pas cu pas, fiecare aventurã prin care trece personajul principal de parcã ai reciti povestea iar și iar.

De curând, mi-a cãzut în mânã din nou o astfel de carte, respectiv „Ábel în codru” a lui Tamási Áron, cel despre care auzisem cã ar fi autorul de suflet al secuilor. Trãind de peste doi ani printre ei, mi-am dorit nespus sã mã apropii cât pot de cultura lor și de ceea ce îi definește, iar asta în opinia mea se face foarte bine prin literaturã.

Parte dintr-o trilogie cunoscutã, „Ábel în codru” este povestea unui secui de rând, sãrac și obligat sã-i facã fațã vieții, surprins din clipa în care se desparte brusc de copilãrie și de casa pãrinteascã, spre a deveni paznic peste pãdurea bãncii din Harghita, pânã când ajunge sã se deprindã cu șiretlicurile traiului printre strãinii care urmãresc fel și fel de interese.

Povești de genul celei scrise de Tamási Áron sunt desigur multe în literatura universalã, subiectul nefiind nici nou, nici surprinzãtor în vreun fel. Însã ceea ce te uimește încã de la primele pagini, dincolo de simplitatea și realismul cu care se nareazã totul, este tipul de dialog pe care personajele îl au unele cu altele.

Deși asistãm, de pildã, la o discuție între tatã și fiu, care în mod obișnuit ar trebui purtatã în termenii cei mai direcți posibil, în cartea autorului transilvãnean descoperim o succesiune de replici subtile, pline de aluzii, de parcã secuiulului de rând îi place sã se joace cu mintea celuilalt, sã i-o punã la încercare, determinându-l mai degrabã sã ghiceascã unde vrea sã ajungã decât sã-i transmitã în termeni clari mesajul pe care urmãrește sã-l comunice. Trecând prin dialog, te întrebi automat ce se ascunde dincolo de el.

Sã fie o nevoie de a lungi conversația de dragul conversației sau teama de a comunica simplu și direct pentru cã știi cã nu întotdeauna verba volant, iar ceea ce spui este și ceea ce îți asumi și nu e reversibil? Dacã ai în vedere și tipul de relație dintre personaje, ai zice cã, adesea, secuiul vãzut de Tamási Áron este fragil pe dinãuntru, atent la sentimentele celorlalți, dornic sã menajeze și chiar sã pregãteascã psihic omul înainte de a-l lovi cu spusele în fațã.

Vrând nevrând, pe mãsurã ce parcurgeam filele romanului, mi-au venit în cap și alți țãrani, pe care i-am întâlnit în literatura românã și ale cãror povești le-am citit cu ani în urmã. Spre deosebire de secui, care se zbate în aceeași sãrãcie și care luptã pentru supraviețuire în condiții similare, țãranul român este mai direct, vorba-i e la fel de asprã ca viața pe care o duce și nu pare sã aibã timp de menajamente. Aceasta pare sã fie diferența majorã între românul și secuiul neaoș, care gãsește rãbdarea necesarã sã își tatoneze partenerul de dialog spre a nu risca într-o mãsurã mai mare decât își dorește.

Dincolo de toate aceste aspecte, ceea ce-ți rãmâne dupã lecturarea romanului despre încercãrile prin care viața îl impinge pe fragedul Ábel este scriitura. Talentul literar al lui Tamási Áron constã în capacitatea de a țese frazele astfel încât sã poți citi fãrã oprire doar de dragul de a urmãri îmbinarea propozițiilor și jocul sublim al cuvinelor. „Ábel în codru” putea fi despre orice, cãci, prin felul cum e scrisã, ar fi fost neîndoielnic o carte memorabilã. Cu atât mai valoroasã devinde, cu cât pãțaniile tânãrului adus în prim-plan sunt impresionante și îți apasã dur pe suflet de multe ori.