Meditațiile unui secui despre umbra neasumatã
Meditațiile unui secui despre umbra neasumatã

Pe certitudinea.ro am publicat cândva un articol în legãturã cu 1 Decembrie, în care am scris între altele, cã noi, ungurii, ar trebui sã ne cerem scuze de la români pentru pãcatele noastre istorice fațã de ei – pãcate ce se leagã de perioada administrației maghiare dintre anii 1940-44. Ca rãspuns, am primit un comentariu, de partea unui internaut maghiar, întrebând: “dar totuși, pentru ce, ce am comis împotriva lor?”

Aroganța întrebãrii se subînțelegea, adicã: n-au ungurii pentru ce sã-și cearã scuze! N-am rãspuns, cã simțeam cã n-are niciun rost! Dar totuși meditam asupra întrebãrii, a problemei negãrii pãrților negative ale istoriei, a tematicii faptelor reprobabile pe care fiecare națiune le comite vrând-nevrând pe parcursul istoriei.

Așa stãm de exemplu cu problema demolãrii în perioada amintitã a unor bisericii românești din Secuime!

Deși este evident cã bisericile acestea au existat, iar acum nu mai existã – îngerii nu le-au ridicat în rai – apar multe explicații, scuze, pe urma cãrora se sugereazã cã nu au fost demolate, ci s-a întâmplat altceva, și maghiarii nu sunt nicidecum de vinã.

Iatã cazul bisericii românești din satul meu natal, al comunei Ditrãu (Gyergyóditró) din județul Harghita.

Deși evenimentul a fost documentat și de istoricii maghiari și de istoricii români (în Ungaria se vorbește despre aceste lucruri reprobabile inclusiv pe site-ul editurii didactice online http://www.tankonyvtar.hu/hu/tartalom/tamop412A/2011_0056_TATK_itr/lecke21_lap10.html), existã maghiari care neagã acest lucru.

Eu, de exemplu, fiind din Ditrãu, cunosc evenimentul din surse sigure, încã din perioada când eram student la Teologia Romano-Catolicã din Alba Iulia. Mi-a povestit despre acest caz reprobabil însuși autorul ideii demolãrii, dr. Lõrincz József, cel care în perioada reîntoarcerii administrației maghiare din 1940-44 era parohul comunei. El îmi zicea, cã s-a demolat intenționat! Desigur, pretextul exista: fisura de pe urma cutremurului din anul 1940 – fisurã care era consideratã ca fiind un pericol pentru enoriași.

Sã tragem acum niște concluzii.

Negarea anumitor pãrți neplãcute ale istoriilor naționale întotdeauna sugereazã ceva ascuns, ceva care – dincolo de fapte – reprezintã pe undeva umbra omului, ca atare. Umbra comunitãții, umbra istoriei sale.

Observația este valabilã și în cazul minimalizãrii colocviale, conform cãreia se spune, cã “fiecare popor” are schelete în dulap, fiecare națiune are fapte reprobabile legate de conviețuiri sau contacte cu alte națiuni.

Da, așa este, însã realitatea rãmâne realitate: și negare. Negarea umbrei comunitãții! O negare periculoasã, care se ascunde în subconștientul uman, unde – cel puțin dupã Jung – încep rãzboaiele, în izbucnirea cãrora rolul principal are aceastã umbrã neintegratã!

Umbra asumatã, integratã în conștient, reprezintã primul pas cãtre realizarea integritãții persoanei. Sã nu uitãm, cã și în rãdãcinile culturii umane, ca și în basmele strãvechi, ne întâlnim cu arhetipul umbrei și rolul lui în realizarea Omului întreg. Imaginarul identitãții culturale sunt echivalente cu imaginile deplinului. Identitatea vie, pãstrarea identitãții, sunt realizarea Deplinului și nu o simplã identificare înspre exterior, cum se înțelege astãzi.

Identitatea completã reprezintã o forțã vitalã prin imaginarul sãu. Astfel, din negarea umbrei istoriei rezultã blocarea forței creatoare ale neamului și a vitalitãții!