Maghiarii și stemele românești
Maghiarii și stemele românești

                                                        1. Ars heraldica

Puțini știu cã la baza actualei steme de stat a României stã stema României Mari, creatã de heraldistul József Sebestyén de Köpeczi la cererea regelui Ferdinand I, adoptatã ca însemn oficial în anul 1921. Nu prea se cunoaște nici faptul, cã mai multe variante ale stemei Principatelor Unite au fost executate la cererea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de cãtre pictorul, fotograful maghiar stabilit la București, Szatmári Papp Károly, cunoscut sub numele de Carol Popp de Szatmári.

Ca științã, heraldica apare în secolul al XIV-lea, primul tratat științific de heraldicã fiind socotit lucrarea semnatã de Bartolus de Saxoferrato, intitulatã Tractatus de insignies et de armis, apãrutã în anul 1350. Lucrarea se referea în parte la dreptul de a purta blazon, iar în parte inventaria însemnele heraldice.

Primele lucrãri de sintezã în domeniu au apãrut în secolul al XVII-lea. știința heraldicii a decãzut în secolul al XVIII-lea, luând un nou avânt la finele secolului al XIX-lea.
Primul heraldist maghiar a fost marele savant clujean Pápai Páriz Ferenc, care prin lucrarea intitulatã Ars heraldica seu Consuetudinum Heraldicarum, quarum crebrior passim et usus et in Historiis praecipue Europaeis mentio Synopsis, apãrutã în anul 1695 la Cluj, a pus bazele heraldicii maghiare.

În Ardeal, primele steme au fost donate orașelor și familiilor nobiliare începând din secolul al XIV-lea, dreptul de a dona steme și blazoane fiind dreptul exclusiv al regelui, iar din 1526 al principelui Transilvaniei.

                                                 2. József Sebestyén de Köpeczi

Cercetãtorul științific Péter Sas a scris a vastã monografie cu titlul Heraldicianul. Viața și opera lui József Sebestyén de Köpeczi. Persoana, respectiv vasta operã a marelul heraldist, l-a inspirat și pe istoricul și heraldistul Szekeres Attila din Sfîntu Gheorghe, sub semnãtura cãruia nu de mult a apãrut o nouã lucrare monograficã.

În monografia semnatã de el, Sas subliniazã cã József Sebestyén de Köpeczi trãiește în amintirea istoricilor, a istoricilor de artã, precum și a publicului preocupat de genealogie și de heraldicã drept ultimul dintre heraldicienii de seamã.

Consemneazã cã József Sebestyén de Köpeczi – nãscut la 12 noiembrie 1878, la Sic, jud. Cluj – decedat la 27 decembrie 1964, la Cluj – s-a familiarizat cu genealogia și heraldica încã din tinerețe, lucrînd din anul 1903 la redactarea revistei Genealogiai Füzetek (Caiete genealogice), adâncindu-și cunoștințele în domeniu în așa mãsurã, încât a devenit expertul în genealogie și heraldicã al publicațiilor de istorie ale epocii.

Din 1914 și-a continuat cariera profesionalã ca heraldician la Budapesta, la Muzeul Național Maghiar.

Un an mai târziu a fost invitat sã creeze noua stemã a Ungariei, care a devenit emblema oficialã a țãrii. Invitația a venit din partea împãratului Austriei și rege al Ungariei, Franz Jozef, deoarece în 1890 a fost anexatã imperiului și Bosnia-Herțegovina, iar împãratul a dorit ca acest fapt sã fie reflectat și în însemnele oficiale ale imperiului.

Tot din lucrarea lui Sas aflãm cã dupã primul rãzboi mondial a fost prizonier de rãzboi la Brașov, iar dupã scurt timp – deoarece purta antenimul de Köpeczi, a fost mutat în micul sat Cãpeni (magh. Köpec) din județul Trei Scaune.
Ca recunoaștere a profesionalismului lui Köpeczi, a fost ridicat de la plug și invitat la București de cãtre regele Ferdinand I al României sã creeze stema României Mari.

Stema creatã de Köpeczi a fost adoptatã de parlament (Lege pentru fixarea stemei Regatului României) și a fost promulgatã de rege în Monitorul Oficial nr. 2 din 29 iulie 1921.

Stema creatã de Köpeczi a fost stema oficialã a țãrii pânã în anul 1945, iar dupã revoluția din 1989 sunt folosite în stema oficialã a țãrii majoritatea elementelor create de Köpeczi.

József Köpeczi Sebestyén a murit la vârsta de 86 de ani, la 27 decembrie 1964, fiind înmormântat în cimitirul Házsongárd din Cluj.

                                                      3.Carol Popp de Szatmári

Necesitatea elaborãrii stemei Principatelor Unite s-a ivit în anul 1859, în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și Țãrii Românești, pe lista de lucru a Comisiei Centrale de la Focșani s-a aflat și elaborarea unei steme unite a celor douã principate.

Reprezentãrile propuse au fost variate, grupându-se conform elementelor lor constitutive, în patru mari categorii distincte. Din wikipedia aflãm cã „prima variantã de stemã a fost propusã în iulie 1860, și avea urmãtoarea descriere: o acvilã cruciatã, încoronatã cu o coroanã închisã, care are pe piept un scut mai mic ce cuprinde capul de bour cu o stea între coarne.

Acvila ține în gheara dreaptã spada, iar în cea stângã sceptrul – însemnele puterii și suveranitãții. Aceastã reprezentare nu a devenit totuși stemã de stat dar a fost bãtutã pe prima decorație instituitã de cãtre Cuza, PRO VIRTUTE MILITARI, care ar fi urmat sã fie acordatã eroilor pompieri care au luptat pe Dealul Spirii, în 1848.

Aflãm cã în 1860, primul ministru Ion Ghica oferã spre dezbatere Consiliului de Miniștri un nou proiect de stemã, pictat de cãtre Carol Popp de Szathmary și care, afirma el, era «conform cu starea politicã în care au intrat țãrile noastre de la realizarea principiului unirii și cu datele istorice de la colonizarea romanilor în Dacia».

Însã nici aceastã reprezentare nu a fost acceptatã.

Carol Popp de Szathmary a mai realizat un alt proiect în 1863, dar și aceastã stemã a rãmas doar la stadiul de proiect, precum mai toate proiectele înaintate spre aprobare.

Situația a fost rezolvatã ad-hoc.

Dar cine a fost Carol Popp de Szathmary? Aflãm din cartea Hildei Hencz cu titlul: Bucureștiul maghiar. Scurtã istorie a maghiarilor din București de la începuturi pânã în prezent. Despre stabilirea la București al pictorul maghiar originar din Cluj Szathmáry Pap Károly (1812–1887) scrie: „decizia de a veni la București și de a se stabili definitiv aici s-ar putea sã-i fi fost sugeratã de pictorul Barabás, pe care-l cunoștea de la Sibiu.
Pastorul [reformat din București] Koós afirma însã, în amintirile sale, cã Szathmáry l-ar fi cunoscut pe Bibescu Vodã [sic!] la bãile de la Borsec, în 1840, și la insistențele acestuia ar fi venit la București în 1843, unde a și rãmas definitiv.

Dupã ce i-a prezentat domnitorului Alexandru Ghica modul de funcționare al dagherotipului și a pictat celebrul Poștalion, a fost numit pictor al Curții domnești; ulterior, a câștigat și titlul de fotograf al Curții, funcții pe care le-a pãstrat de-a lungul întregii sale vieți.

A fost primul care a fotografiat un țãran, dar a fãcut și portretele capetelor încoronate, de la țarul Rusiei la Sultanul otoman, precum și portretul domnitorului Cuza și al soției sale, doamna Elena Cuza, îmbrãcatã într-o rochie Malakoff, dupã moda vremii”.

Autoarea menționeazã cã din 1860 a editat revista Ilustrațiunea (1860/61) și a tipãrit albumul La Roumanie pittoresque. A deținut și un atelier de litografie, în care a executat prima hartã modernã a Principatelor Române, cunoscutã drept Harta Szatmari și pentru care a fost plãtit, se pare, cu 12.000 de galbeni, potrivit afirmațiilor din Bukuresti Magyar Közlöny din 1860.

De menționat afirmația Hildei Hencz conform cãreia Szathmáry s-a bucurat de atâta prestigiu și faimã în România, încât este considerat român, deși cetãțenia românã și-a obținut-o abia în 1880. Istoricul C. C. Giurescu nu avea nici un fel de dubii asupra originii sale și-l numea «românul ardelean Carol Popp de Szatmari».

Nu la fel a procedat și criticul de artã George Oprescu, care cunoștea poate cel mai bine viața și opera pictorului și a avut acces la toate documentele familiei Szathmáry, inclusiv la diploma de înnobilare, datând din 1666, acordatã de împãratul Leopold lui «Daniel Nagy, alias Papp».

Strãmoșii pictorului erau originari din comitatul Sãtmar (Szatmár), de aici și predicatul nobiliar primit, acela de Szathmáry. Oprescu declara cã originea românã a pictorului «e mai greu de afirmat».
Nu îndrãznea nici sã recunoascã originea sa maghiarã, deoarece perioada interbelicã nu era cea mai potrivitã pentru recunoașterea meritelor unui maghiar, așa încât, plin de diplomație, afirma cã «acest cosmopolit» era mai degrabã un german prin culturã, relații, cãsãtorie, limbã și spirit practic, iar opera lãsatã de el «e a noastrã».

Hencz subliniazã cã„ bunicul pictorului, Szathmáry Pap Zsigmond, fusese episcop reformat al Transilvaniei în 1760, iar mama sa fusese înmormântatã în 1857 la Cimitirul calvin de pe Calea Giulești din București, dupã cum atestã registrul bisericii reformate din București: «vãduva clujeanã, doamna Szatmári Pap Daniel, nãscutã Vass Susanna».

Pictorul a fost înmormântat în Cimitirul evanghelic din București.

                                                                                ***

Din cele relatate mai sus reiese cã artiștii, heraldicienii maghiari au contribuit la dezvoltarea științei heraldicii din principatele române, contribuind și prin aceasta la apropierea lor de valorile occidentale, valori, care au devenit interesante boierimii din Moldova și din țara Româneascã dupã victoria rușilor asupra imperiului otoman și instaurarea în funcția de comandant al administrației militare rusești a Țãrii Românești între 1829 și 1834.