Lepãdati-vã de ciocoi și de toate nãravurile lor
Lepãdati-vã de ciocoi și de toate nãravurile lor

Acum o sãptãmânã, vãzând știrea despre acel „ciocoi gulerat” din Prahova ce-i pupa mâna stãpânului sãu, pentru mine n-a mai contat cã ziua era trecutã cu roșu în calendar … Am slobozit în vânt un potop de înjurãturi, menite sã mã rãcoreascã, fiindcã cu siguranțã respectivul n-a sughițat, dupã care, la scurt timp, m-am resemnat. știți, pe mine m-a învãțat un confrate bãtrân, pe vremea când eram stagiar la Gostat, cã „ãștia te omoarã dacã îi bagi în seamã”. și mare dreptate a avut bietul om, care la vremea respectivã se chinuia sã evite puseele de hipertensiune, pentru cã de atunci s-au scurs trei decenii și cred cã n-a trecut nici mãcar o singurã zi în care sã nu mã confrunt cu situații ce îmi aminteau de sfaturile acelui înțelept – „un om tãcut da’ afund”, dupã cum îl considerau apropiații.

              

La vremea respectivã, aveam vreo 23 de ani și tocmai terminasem facultatea unde, cu ocazia unui curs festiv, un dascãl care în același timp era și pictor, prezentându-ne niște tablouri dragi sufletului sãu, a zãbovit în fața unei lucrãri ce reprezenta o turmã de oi aflatã în transhumanțã și dregându-și glasul a rostit sec: „dupã cum vedeți, mãgarii sunt întotdeauna în frunte”.

Navigând ani de zile prin cotidianul românesc, m-am deprins sã ignor „decorul”, sã mã uit cu luare aminte la cel ce mi se adreseazã, precum și la modul în care o face, hotãrându-mã pe moment dacã e cazul sã-i rãspund ori ba. Spre norocul meu, în peste 50 de ani de viațã, nimeni nu mi-a cerut pâine, așa cã am scãpat … Dar dupã cum zicem noi, românii, scapi de dracu’ și dai de tac-su’ fiindcã, știți prea bine cã aceia pe care încerci sã-i eviți insistã, iar coțcarii în fața cãrora nu te extaziezi te iau la ochi și astfel, încet, încet, ajungi sã fii catalogat drept „om dificil”, „frustrat” sau mai știe nevoia cum le vine sã-ți zicã celor ce bagã de seamã cã n-ai chef sã te ții de turmã.

Din aceste motive, evitând „oamenii de bine”, m-am tot repliat și de o lungã perioadã de timp mã aflu în situația de a „executa ceea ce eu însumi am ordonat”. Acest mod de a-mi asigura traiul este singurul care mi s-a potrivit și trebuie sã recunosc cã la început mi-a fost greu sã-mi asum de unul singur eșecurile pentru ca realizãrile sã-mi revinã pe de-a-ntregul.

Ãsta sunt eu, trecut de jumãtatea vieții și celor pe care eventual îi frãmântã cum am dus-o sau cum o duc, le rãspund cu un vers – „D’am avut, de n-am avut, am trãit cum mi-o plãcut” … dar am fost dispus sã plãtesc prețul și sã suport consecințele acestei cvasilibertãți. Îmi cer iertare dacã v-am plictisit cu amãnunte de ordin personal, însã am considerat cã se impun aceste precizãri deoarece, deși eu mã consider român și sunt conștient cã la rândul meu am fost binecuvântat și totodatã pedepsit, în manifestãrile mele regãsindu-se mai toate deprinderile bune ori rele (încerc sã le reprim) ale nației mele, totuși nu sunt un etalon ci doar un „om dificil”. În plus, în sângele meu s-au amestecat și vreo cinci picãturi de sânge de șvab de Sãtmar și probabil, una sau douã de sânge sârbesc. E bine de știut, nu?

Revenind la personajul, mai pe românește lingãul, a cãrui prestație m-a îmboldit sã vã împãrtãșesc unele dintre gândurile mele, pot sã vã spun cã din nefericire, în societatea româneascã, datoritã mentalitãții unui important segment al populației, apucãturile ciocoiești nu constituie excepții și dupã cum spunea Vasile Alecsandri, cel mânat de astfel de porniri este „mare cu cei mici și mic cu cei mari”. Totodatã, dupã vorba românului, „ciocoiul are obraz de sãftian (piele de caprã) și primește zîmbind insulte cît de grave”. Inițial, termenul, apãrut în Muntenia, respectiv Moldova și necunoscut în Ardeal, avea sensul de „servitor domnesc“, „slugã boiereascã“, „fecior din casã”.

Ulterior, a suferit o schimbare semanticã, cu urmãtoarea explicație sociolingvisticã: ciocoi/cioacã (feminin) – era eticheta unei categorii sociale intermediare, rãu privite din ambele direcții – cu dispreț de nobilimea veche, cu ostilitate de cei mai sãraci. Asociat tipologiei parvenitului, ciocoiul a devenit o etichetã socialã și moralã, iar „ca sã merite însã cineva acest nume, nu e de lipsã sã uneascã în sine toate caracterele cîte noi am indicat și altele ce poate am scãpat din vedere: ajunge sã fie în cineva unul sau douã din caracterele tipului, ajunge sã fie numai sau laș și bas lingușitoriu cu cei potenți, sau mîndru și tiran neomenos și neîmblînzit cu cei mici, sau rãpitoriu și despoiatoriu, sau trîntor ce se nutrește din sudoarea altora“ etc. (Rodica Zafiu – Ciocoi; http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/ciocoi). Mai mult, a trecut munții și pe alocuri, a depãșit chiar și barierele etnice.

          

Cu asemenea trepãduși te poți întâlni în orice mediu și la orice nivel și oricare dintre ei ar fi în stare sã te calce în picioare la cea mai neînsemnatã clãtinare a poziției în care s-a ancorat. Indiferent pe ce cracã se aflã, laici dar uneori și clerici, toți își arogã felurite merite, se împãuneazã cu decorații și titluri obținute cu pupãturi de mâni (în cazurile fericite) care, tocmai din acest motiv, au ajuns apã de ploaie. Dupã mine, problema majorã a societãții noastre nu o constituie faptul cã existã printre noi astfel de specimene, ci cã le merge în continuare.

Printre retrograzii de tot soiul (rezerva de cadre), ciocoii sunt în elementul lor, adesea ocupând poziții importante și chiar întemeind adevãrate dinastii – ciocoi din tatã’n fiu.

Din pãcate, în România, unde mult prea des te izbești de indivizi care pentru cel mai mic interes sunt în stare sã-ți pupe mâna, iar apoi prosternându-se sã-ți adreseze un mieros „sã trãiii…ți”, și sã adauge în gând „da’ nu mult”, sperând „sã-ți mânce coliva” și care când nu se gudurã sunt speriați de tot ce le e strãin sau juguleazã Serviciul de urgențã dupã fiecare perioadã în care se reculeg, propãșirea ciocoilor este asiguratã multã vreme de acum încolo.

Sã știți fraților cã ciocoi sunt și aceia ce „vã dau” înainte de fiecare scutin, conștienți cã dacã vã înfundã gurile nu veți fi în stare – fizic în cazul de fațã – sã ajungeți precum personajul lui Titus Popovici: „În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a hrãnit”. Puteți sta liniștiți, deoarece prosperitatea tagmei ciocoiești constituie garanția faptului cã desãvârșirea democrației în țara noastrã și acceptarea valorilor europene sunt încã deziderate.

Vreți sã ne meargã mai bine? Atunci lepãdați-vã de ciocoi și de toate lucrurile lor și de toți slujitorii lor și de toata slujirea lor și de toata trufia lor … precum vã lepãdați de Satana!