Lebãdușa
Lebãdușa

Cu umerii lãsați și burta scoasã mult în afarã, într–un palton ponosit, tatãl pãșea înainte. țigara ardea singurã într–un colț al gurii coborât, completând o figurã de om între douã vârste, între douã atitudini, blazatã sau plictisitã.

Felinarele se înșiruiau de-a lungul strãzii, aruncând umbre pe troienele strânse din loc în loc. În spatele bãrbatului pãșea mãrunt un pui de om. Din timp în timp își trãgea nasul cu zgomot, ridicându–și mâneca mult prea lungã, pentru a-și șterge ceea ce nu reușise sã-și retragã de sub nãsuc prin forța plãmânilor.

– Tati, spuse timid bãiețelul, dupã care așteptã vreo cinci-șase pași de-ai adultului. știi ce vreau sã mã fac când o sã fiu mare?
La urmãtorul felinar se auzi un mormãit din dreptul mucului de țigarã:
– Ce, mã?
– O „lebãdusã”, spuse repede copilul, grãbind pașii, astfel încât sã-l ajungã din urmã și sã poatã privi spre fața impasibilã.

 

Continuã câțiva pași dar nu putu ține ritmul tatãlui și, neprimind niciun rãspuns, își șterse nasul și rãmase iar în urmã.

Pe alocuri trotuarul avea porțiuni de gheațã pe care copilul nu le rata, luându-și avânt, aluneca în vitezã, cu mânuțele ridicate în lateral pentru a-și menține echilibrul.

– Tati, se auzi din nou vocea de copil, tati, m-auzi?
– Ce-i, mã? se auzi într-un târziu mormãind gura cu colțurile lãsate.
– știi ce vreau sã mã fac când o sã fiu mare? întrebã copilul, în timp ce-și lua avânt pentru o altã porțiune cu ghețuș.

Dupã câțiva pași se auzi dinspre bãrbat același mormãit:

– Ce, mã?
– Douã „lebãduse”, rãspunse copilul, care era deja cu câțiva pași înaintea adultului.

Aproape alerga, privind spre fața mohorâtã, aruncând din când în când o privire înainte, sã nu se împiedice sau sã alunece. știa cã i-ar fi trebuit mult pânã sã-și ajungã tatãl din urmã. Privea cu ochi mari spre adultul ce trecea tãcut, cu mâinile afundate în buzunarele paltonului.

Era frig, o spuneau aburii ce ieșeau cu fiecare rãsuflare a copilului, uneori învãluindu-l într-un norișor, roz în lumina felinarelor.

Își conduse tatãl cu privirea pânã când umbra acestuia se alungi. Își ridicã pantalonii cu amândouã mânuțele și, luându-și avânt pentru urmãtorul ghețuș, își trase nasul, prelung și cu zgomot.

– Tati, tati, spuse înainte de a se lansa pe gheațã. Își îndepãrtã mânuțele de corp și alunecând în vitezã, întoarse privirea în sus, privind spre tatãl ce-și vedea de drum, între felinare, pe strada pustie.
– Tati, m-auzi?
Dupã câteva momente, același muc de țigarã, scoase același mormãit:
– Ce-i, mã?

Vocea ca un clinchet de clopoțel se auzi imediat:

– știi ce vreau sã mã fac când o sã fiu mare? Cum nu venea nici un zgomot dinspre adult, clinchetul se auzi din nou.
– știi?

Undeva în depãrtare se auzi un șuierat prelung. Un câine porni sã latre dintr–o curte de peste drum.

– Ce, mã?

 – Cinci „lebãduse”, spuse copilul, ridicând o mânecã largã din care se ițeau niște degete micuțe și subțiri.

Câțiva fulgi de zãpadã se ivirã de nicãieri, scânteind prin norișorul ce învãluia copilul.

Bãrbatul se opri și se întoarse spre copil. Îl mãsurã de sub pleoapele ridicate doar atât cât sã poatã privi.

Întoarse capul spre stânga și scuipã chiștocul din colțul gurii. Apoi, își continuã drumul. Dupã câțiva pași i se auzi mormãitul:

– De ce, mã?

Copilul, privind în urma lui, ridicã dintr–un umãr, șoptind, aproape ca pentru el:

– Ziceam și eu, așa…