Katalin Varga – Ecaterina Varga, un destin tumultos…
Katalin Varga – Ecaterina Varga, un destin tumultos…


Ani de zile am trecut pe strada Ecaterina Varga din Constanța, mai ales când mergeam la o librãrie prețuitã, sau la unul dintre localurile Primãriei. Sincer, nu mi-am pus niciodatã întrebarea cine a fost femeia respectivã, și pentru ce fapte deosebite i s-a pãstrat numele pe indicatoarele stradale. Declicul s-a produs când am vãzut în Brașov, pe undeva prin spatele magazinului Universal (Star, în vremurile actuale), același nume de stradã. Ca douã strãzi aflate la 400 km distanțã, în douã provincii istorice diferite, sã poarte același nume, înseamnã cã trebuie sã fi fost vorba de cineva special.

Katalin Varga era de fel din Hãlmeag (Halmágy), județul Brașov, azi sat aparținãtor comunei Șercaia. În comunã se aflã o extraordinarã bisericã evanghelicã-luteranã fortificatã, a doua ca vechime din Transilvania (1211), dupã cea de la Cârța. În curtea bisericii puteți vedea un superb bust al împãrãtesei Sisi, unul din puținele rãmase în afara granițelor fostului Imperiu habsburgic. Tot în curtea bisericii se aflã și un monument ridicat în 1977 în amintirea Ecaterinei Varga, cea nãscutã la 1802 și decedatã – probabil – dupã 1852.

Aceasta provenea dintr-o familie de nobili scãpãtați, care-și munceau singuri pãmântul deținut. Vorbea maghiara, româna și – aparținând Bisericii Evanghelice – germana, lucru nu atât de rar întâlnit în secolul XIX în Transilvania. Rãmasã orfanã la o vârstã fragedã, este crescutã de rude. Acestea încearcã s-o mãrite – la vârsta adolescenței – cu un bancher, dar ea refuzã cu hotãrâre. Se mãritã în schimb cu un rotar maghiar, vãduv cu doi copii. Când asupra acestuia se abate spectrul falimentului, și cade în depresie, se produce divorțul. Dar Katalin preia lupta soțului privind recuperarea datoriilor de la rãu-platnici, lucru pe care viciata justiție habsburgicã i-l refuzã.


Supãratã tare, și dobândind deja ceva cunoștințe juridice în urma demersurilor sale, avea sã devinã binefãcãtoarea și apãrãtoarea drepturilor moților din Apuseni, dupã ce soarta îi scoate în drum pe trei din aceștia. Ei fãceau parte din locuitorii satelor de munte care – disperate de încãlcarea drepturilor lor strãmoșești – au refuzat sã mai presteze ”robota”, undeva pe la 1840. Armata habsburgicã a intervenit cu brutalitate asupra locuitorilor din Bucium-Sat, Valea Abruzel și Cãrpiniș. Capii împotrivirii au fost închiși la Aiud, pentru 5 ani. De aici Katalin se implicã activ în lupta pentru dreptate, cu pana și cãlimara, întocmind memorii și petiții cãtre guvernul Transilvaniei, precum și cãtre Curtea de la Viena, prin care reclamã abuzurile împotriva românilor, nerespectarea legilor și asuprirea lor samavolnicã.


Implorãm deci grația maiestãții voastre sã numeascã pentru cercetarea plângerilor noastre o comisie regalã nepãrtinitoare care cercetând totul sã ne repunã în vechile noastre privilegii, sã ne apere de pedepse corporale arbitrare, de jecmãneli, de robota îndoitã și sã dispunã cu îndurare ca procesul nostru care zace astãzi nerezolvat la Tabla regalã sã fie terminat pentru a nu fi nevoiți sã ne plângem mereu ca niște mineri obosiți trupește și sufletește, istoviți și inutili din cauza numeroaselor poveri ci, asemenea strãmoșilor noștri, sã ne putem prezenta ca supuși puternici și înstãriți, capabili sã aducem folos prin minerit nu numai înaltului fisc, ci sã fim în stare sã aducem jertfe oricând cu sângele și bunurile noastre împotriva tuturor dușmanilor” – ianuarie 1841.


Demersurile ei încep sã deranjeze, mai ales cã dãdeau speranțe țãranilor români, care aveau în sfârșit un avocat apãrãtor, capabil sã redacteze documente elaborate, cu argumente juridice, în germanã, limba stãpânitorilor. Și sã-și foloseascã relațiile pentru ca ele sã ajungã unde trebuie și la cine trebuie. O parte din argumente le susține personal la Viena, ca un adevãrat avocat. În scurt timp este adoptatã de țãranii din satele de munte, care încep s-o numeascã ”Doamna noastrã”, oponenții sãi numind-o și ei „Horea în fustã”.

Acuzații de nesupunere și incitare la revoltã sunt lansate de cãtre autoritãți, pentru a permite arestarea sa. Dar moții fac scut în jurul sãu, și nu permit ca sã fie gãsitã și reținutã. Discursul Katalinei se radicalizeazã în aceste condiții, ea ajungând pânã acolo încât sã recomande țãranilor revolta.

Cãderea în mâna autoritãților habsburgice avea sã vinã pe fundalul unei trãdãri abominabile, mai ales cã ea avea sã vinã din partea unei înalte fețe bisericești. Andrei Șaguna, vicar episcopal la vremea respectivã, este cel ce o identificã în mulțimea care se adunase sã-l întâmpine la biserica din Bucium-Poieni, unde are loc și o slujbã divinã. 

Cei 600-700 de moți prezenți nu bãnuiesc nimic, atunci când Șaguna o invitã în sania sa, sã vorbeascã în timpul unei scurte plimbãri. Este ziua de 18 ianuarie 1847. Dar eroina este rãpitã cu ajutorul saniei, și dusã și predatã autoritãților. Șaguna chiar se mândrește cu aceastã faptã, la vremea respectivã.


Dupã aceia, îndemnându-i spre purtãri creștinești și cetãțenești chibzuite și virtuoase, la supunere și cinste fațã de autoritãți, cum și îndeplinirea punctualã a obligațiilor, am scos-o pe instigatoare din bisericã, pe care domnul vicecomite și domnul jude al nobililor au dus-o de braț și m-au urmat împreunã cu ceilalți preoți și slujitori camerali fãrã cã cineva sã fi pronunțat vreo vorba de protest, deoarece toți erau surprinși și lãmuriți îndeajuns asupra uneltirilor acestei femei. Astfel m-am așezat direct în sanie, luând cu mine pe Ecaterina Varga și pe domnul vicecomite”.



Rãsplata pentru preotul trãdãtor nu întârzie sã vinã: în scurt timp devine episcop, în urma unui concurs la care – dintre cei trei candidați prezentați – obține nota cea mai micã. Doar o lunã mai târziu dupã intamplare, în februarie, Teleky îi transmite cele mai adânci mulțumiri din partea curții imperiale. Iar în 1864 devine mitropolit. Este vorba de același Șaguna sanctificat în anii din urmã de cãtre Biserica Ortodoxã Românã. Mulți istorici au încercat sã înțeleagã trãdarea aparent de neînțeles, din partea unui om care mai târziu se alãturã cu hotãrâre cauzei țãranilor români oropsiți. Și singura circumstanțã atenuantã gãsitã ar fi aceea cã – în urma unor revolte pe care le-ar fi ațâțat Katalin Varga – mulți români, vinovați sau nu de rãzvrãtire, ar fi avut de suferit.

Patru ani de zile este închisã Katalin Varga la Aiud și Alba, fãrã cã împotriva sa sã se fi pronunțat vreo sentințã. Condițiile din celule sunt groaznice, destinate a-i înfrânge voința și a-i distruge sãnãtatea. Scrie o mãrturisire de credințã, fãrã sã știe dacã ea va ajunge vreodatã în mâna vreunui cunoscut:


Eu nu-s decât o umbrã topitã în întuneric. Acum s-a aprins la cãpãtâiul meu o candelã, ca la cãpãtâiul unui îngropat de viu. La flacãra ei șovãitoare scriu aceste rânduri. Vor vedea oare lumina zilei? Ochiul de temnițã în care m-au închis e același care a vãzut ultimele ceasuri de viațã ale aprigului Horea.

….

Privesc alãturi de mine, în umbrã, lucrurile neînsuflețite care mã înconjoarã. Sunt poate aceleași pe care el însuși le-a privit. În strachina aceasta i-a adus gadele fiertura amarã a cinei lui cea din urmã. Din ulciorul acesta au sorbit buzele lui arse de setea de dreptate. De acest perete umed și-a rezemat fruntea lui înfierbântatã. Aceste lanțuri i-au însoțit pașii în drumul spre locul unde a fost dat morții în groaznice chinuri. Am îngenuncheat și am sãrutat pãmântul pe care au cãlcat truditele lui picioare”.


                                              Ilustrații din carte semnate de Abodi Nagy Béla

În sfârșit, tribunalul corecțional din Alba Iulia o condamnã la trei luni de temnițã, sentința pronunțându-se la 14 decembrie 1850, cu confirmare la 10 februarie 1851, la tribunalul de la Sibiu. O executã, apoi este pusã în libertate, cu domiciliu obligatoriu la Hãlmeag. Dar e prea târziu, plãmânii i-au fost afectați de regimul dur de carcerã, și moare undeva dupã anul 1852.

Flacãra revoltei se aprinsese la 1848, și arsese stârnind patimi, și sete de libertate, și urã, și rãzbunare, și speranțã printre moți, în timp ce ea era închisã. Dupã câțiva ani de la revoltã, baroneasa Bánffy avea sã spunã o frazã, care i-ar putea servi Ecaterinei Varga drept epitaf:

“Focarul rãscoalei din 1848 a fost comitatul Alba, unde Ecaterina Varga instigase ani de-a rândul pe valahi”.

                                                                      *

Ecaterina Varga în literaturã: 

-Iosif Sterca-Șuluțiu, O lacrimã fierbinte, Brașov, 1877;

-Ákos Molnár, A császár dajkája, Budapest, 1935;

-Vlaicu Bârna, Romanul Caterinei Varga, Editura Tineretului, București, 1960;

-Agoston Horváth, Varga Katalin (piesã de teatru jucatã la Teatrul Național din Târgu Mureș, regizor Ernõ Szabó, 1955);

-Ion Agârbiceanu, Doamna Cãtãlina, Proze, Editura Cartea Româneascã, 1986.

Bibliografie:


-Din Petre, “Dimensiunea militantã a Ecaterinei Varga în deceniul premergãtor revoluției de la 1848-1849”, Revista Bistriței XXIV, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2010

-Abrudeanu Ion Rusu, “Moții- Calvarul unui popor eroic, dar nedreptãțit”, București, Editura Cartea Româneascã, 1928

-Colecția ziarului Adevãrul, 2013-2015

-http://www.wikiwand.com.