Jula (Gyula) și patria sufletului
Jula (Gyula) și patria sufletului
Deși cãldura persistã, în orașul Gyula se resimte sfârșitul de varã, remarcându-se podoaba coloratã creatã de frunzele uscate care nu întârzie sã aparã. În fața bisericii Sânicoarã, iese în evidențã o siluetã care se mișcã energic în stânga și în dreapta. Apropiându-mã, remarc cã e o doamnã mai în vârstã care se preocupã cu mãturarea frunzelor veștejite adunate pe asfalt.

„Bunã ziua, vorbiți româna?”

„Vorbesc, vorbesc. Cu ce vã pot ajuta?”, îmi rãspunde ea într-o românã curatã.

Aflu cã numele ei e Tereza Pescariu și cã e de origine din Moldova, județul Iași. Toatã viața ei a cãlãtorit, lucrând în diferite orașe din România, iar de câțiva ani s-a stabilit în Ungaria. Îmi spune cã îi place atmosfera de aici și o înțeleg de ce. Un calm și o liniște, iar oamenii par atât de binevoitori.

Am discutat mult, vrute și nevrute, însã ce mi-a rãmas cu adevãrat întipãrit în minte a fost atitudinea ei
deschisã. Felul în care conversația curgea și faptul cã se observa cã îi face plãcere sã povesteascã în detaliu toatã experiența trãitã de ea din momentul în care a venit în Ungaria. Nu cred cã exagerez când spun cã pe tot parcursul conversației mi-a ieșit din cap faptul cã nu mã aflu pe meleaguri românești.

                                  Steagul românilor în biserica ortodoxã din Jula (Gyula)

E frumos când cãlãtorești într-o țarã strãinã și te lovești de graiul tãu natal, îți oferã un sentiment de bucurie, poate ușor nostalgic. Pot doar sã îmi imaginez cum e pentru cei care trãiesc și sunt stabiliți în altã țarã; de fiecare datã când povestesc cu prietenii mei plecați la studii în strãinãtate, acest gând mã macinã. Încearcã sã îmi explice sentimentul care îi încearcã în momentul în care aud necunoscuți pe stradã discutând în limba lor de obârșie, felul în care dintr-o datã simt cã aparțin de ceva mai mare, uitând de sentimentul de înstrãinare care poate îi mãcina cu ceva timp înainte.

„Aici la bisercã, toatã lumea vorbește românã…”, mã anunțã tanti Tereza cu un zâmbet cald. Îi zâmbesc și eu enutziasmatã și parcã un pic energizatã; mã bucur sã aud cã a gãsit aceastã comunitate în care se poate simți ca acasã. În timpul discuției cu ea, am înțeles importanța menținerii unei identitãți naționale.

Când s-a scuzat pentru a vorbi la telefon despre anumite aspecte legate de slujba ei și am auzit-o vorbind o maghiarã fluentã, am înțeles importanța asimiliãrii. Presupun cã secretul constã în gãsirea unei forme de echilibru.

                  Drapelul românilor pe biserica ortodoxã din Sãcal (Körösszakál)

În încheiere, cu dorința de a accentua frumusețea reîntoarcerii la propriile rãdãcini, la neamul și cultura de obârșie, am sã notez un citat oferit de Albert Camus, un scriitor care, în mare parte din perioada sa de activitate, a trãit în Europa, departe de ținuturile calde ale Algeriei natale: „Sã simți ce te leagã de un pãmânt și dragostea ta pentru câțiva oameni, sã știi cã întotdeauna existã pentru tine un loc unde inima își aflã împãcarea: iatã nespus de multe certitudini pentru o singurã viațã de om.

Dar fãrã îndoialã ele nu poti fi de ajuns. În anumite clipe însã totul aspirã cãtre aceastã patrie a sufletului. >>Da, acolo trebuie sã ne întoarcem.>>”