Iubiri și amnezii libere la Gellu Naum și Kazuo Ishiguro – Zenobia și Uriașul îngropat
Iubiri și amnezii libere la Gellu Naum și Kazuo Ishiguro – Zenobia și Uriașul îngropat

M-am gândit la un moment dat, cã dacã aș scoate câteva pasaje din romanul suprarealist al lui Gellu Naum, cu titlul de Zenobia, și l-aș întroduce pe furiș în textul pdf al romanului de Nobel al lui Kazuo Ishiguro (2017), Uriașul îngropat, nimeni nu ar observa. 

Nu este vorba desigur de comparația vulgarã a celor doi scriitori, cu scopul de a stabili ”cine este mai bun”, ci de a cãuta punctele psiholiterare comune ale celor douã romane. Care este oare plexul solar comun, în care sosesc și pornesc firele subconștiente ale celor douã romane?

Începuturile sunt comune, fãrã doar și poate. În Zenobia cei doi trãiesc într-o scorburã de pãdure, iar în Uriașul îngropat într-o ”scorburã subpãmânteanã”. Drumulor celor douã cupluri, Naum–Zenobia și Axl–(Beatrice)Prințesã sunt orientate pe cãrãri realiste: prima pereche pãșește pe ritmul suprarealismului, a doua, cea creionatã de Ishiguro, pe linia realismului magic.

      
Iubirile cuplurilor – bãtrânii din Uriașul îngropat și tinerii din Zenobia – sunt insuportabil de adânci prin gânduri, gesturi și mai ales prin ceața care le leagã unul de celãlalt.

La Ishiguro ceața este ”concretã” având rolul de a masca amintirile celor doi – amintiri groaznice petrecute în viața lor, care dacã ar apãrea din aceastã ceațã amnezicã, ar zdrobi din temelii iubirea din prezent a celor doi bãtrâni –, la Naum însã aceastã ceațã prinde contururi mai ales lirice:

„fiindcã nu știu cum te cheamã am sã te numesc Zenobia și trebuie sã știi cã te iubesc neînchipuit de mult”.

Acțiunile principale, firește, au puțin în comun în desfãșurarea lor, Gellu Naum ținând eroii sãi în Bucureștiul modern, Ishiguro însã îi pregãtește lui Axl, (Beatrice)-Prințesã, Edwin, Wistan, Sir Gewain și Horațiu (calul) un drum lung în Anglia de dupã regele Arthur, colorând evenimentele romanului cu o atmosferã ”decupatã” parcã parțial din lumea lui Walter Scott (Ivanhoe) respectiv a lui George Sand (Mauprat).

Natura – este ”comunã” în cele douã romane. Rândurile lui Gellu Naum le-am putea introduce oricând în Uriașul îngropat:

“Stãtusem cîteva ore, înnoroiat de sus pînã jos și, dupã cum spuneam, cumplit de ud, lipit de o 

falie a digului, într-o adînciturã, ascultînd-o cum respirã și geme; firește, totul îmi devenise 

egal iar la marginea pãdurii, unde încercasem mai apoi sã mã adãpostesc pe sub copaci, prin 

tufe, auzisem atîtea foșnete liniștite, indiferente, amestecate în golul tãcerii, încît mã simțeam cuprins parcã într-o uriașã picãturã de apã care, ea, gîndea și respira pentru noi, așa, ca la început; dar n-aveți grijã, curînd voi fi într-o camerã uscatã, undeva, la cãldurã, printre foșnetele liniștitoare și indiferente ale oamenilor și ale lucrurilor care, ei și ele, vor gîndi și vor respira pentru mine.”

       
În aceastã lume ”cumplit de umedã” ar putea oricând sã soseascã bãtrânul cavaler Sir Gewain, cu calul sãu Horațiu la fel de biciut de trecerea timpului, ca ți stãpânul lui, iar sub stejarii uriași oricând ar putea sã stea cuplul octogenar, hoinar în viațã, cãutându-și fiul împãturat în ceața binevoitoare.

Ca și în Zenobia, acest personaj ”de contact liric” nu are nume. ”Bãiatul nostru…” – spune Axl, fãrã sã ne spunã, cine e acest copil, și de cine a fost izgonit în lumea asta fãrã amintiri. Iar la Gellu Naum se spune, pe același ton: „fiindcã nu știu cum te cheamã am sã te numesc Zenobia și trebuie sã știi cã te iubesc neînchipuit de mult”.

Care sunt oare celelalte ramificații ale Uriașului îngropat? Lupta dintre om și animale mitice pare a fi un punct comun în ”cãrțile Nobel”. Laxness (Nobel în anul 1955) în poveștile sale islandeze (Clopotul din Islandaobligã fãrã scrupule eroii sãi se lupte cu uriași. În aceastã ordine de idei priculicii-ucigași din barca lui Ishiguro (vezi coșurile de pe apã) sunt frați de sânge cu nãmilele lui Laxness.


Și în sfârșit încã o cale bãtutã spre literatura românã, pornitã din plexul solar al Uriașului îngropat.
Este vorba de calul bãtrân, Horațiu, iubit nemãrginit de seniorul Sir Gewain. Parafrazându-l pe Gellu Naum: „fiindcã știu cum te cheamã, Horațiu, trebuie sã știi cã te iubesc neînchipuit de mult”. 

Acest nou cuplu, cu maluri mai molcome, Omul – Calul, duce într-un galop de pãdure spre Calistrat Hogaș și hoinãreala eternã a tuturor (Pe drumuri de munte). 

În acest consens Horațiu (calul din Uriașul îngropat) și Pisicuța lui Hogaș (tradus în maghiarã ca și ”Bogárka”) sunt ”frați de atmosferã literarã”.

Ca și ”rãzboinicul șifonat”, vizualizat de poeta László Noémi în poezia Kazuo:

”Feketén hullámzik a zongora./Õszülõ házaspár/kopár dombháton keresi emlékeit/nyomukban gyûrött katona”.