Istoria și istoriografia sau fata mare și ușuratica
Istoria și istoriografia sau fata mare și ușuratica

Un umorist maghiar se întreba cândva spunând, cã nu înțelege de ce se vorbește de reconciliere istoricã în contextul relațiilor româno-maghiare, deoarece problema este mai mult de naturã geograficã. Dar lãsând deoparte gluma, putem afirma cã tocmai istoria – sau mai bine zis prezentarea evenimentelor istorice precum și percepția lor – genereazã cele mai vehemente ieșiri din partea celor care își dau cu pãrerea pe marginea relațiilor româno-maghiare. Sã ne uitãm numai la numãrul de like-uri sau share-uri primite de scrierile tangente cu istoria publicate pe portalul nostru.

Dacã e sã ne luãm dupã wikipedia, „Istoria este o relatare, o construcție a unei imagini a trecutului fãcutã de oameni (i.e. istorici) care încearcã sã descrie, sã explice sau sã facã perceptibile timpurile care s-au scurs. Indiferent de epoci sau de metode și oricare ar fi scopul subiacent al muncii istoricului, istoria este întotdeauna o construcție umanã, înscrisã în epoca în care este scrisã”.

   

Tufele crescute pe lângã monumentul dãrâmat de patrioți neidentificați în 1992 al lui Hunyadi János/Iancu de Hunedoara funcționeazã ca un WC public ușor abordabil prin prisma carosabilului care trece pe lângã localitatea Zeicani, jud.Hunedoara. Dezinteresul fațã de acest fenomen este anecdotic.

DEX-ul definește istoria în felul urmãtor: „ISTÓRIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societãții. 2. Științã care studiazã dezvoltarea complexã a societãții, a unui popor etc. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadreazã în aceastã științã. 3. (Cu determinarea domeniului) Științã care studiazã dezvoltarea și schimbãrile succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care trateazã probleme din aceste domenii. 4. Povestire, narațiune. 5. (Fam.) întâmplare, pãțanie. ♦ Poznã, încurcãturã. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire.”

Istoria – ca și artele – prezintã realitatea. Trebuie sã facem distincție între realitate, prezentarea realitãții și percepția acestei prezentãri. Realitatea – prin care evident se înțelege și realitatea istoricã – este datã: este un șir de evenimente petrecute, care sunt dovedite prin documente, obiecte etc. Istoriografia este interpretarea științificã a evenimentelor istorice, oglindirea acestor evenimente fãcându-se prin prisma formației, cunoștințelor istoricului, precum și prin prisma epocii în care se scrie istoria.

  

Firesc ar fi ca istoricii sã studieze evenimentele, sã le reconstruiascã, apoi sã le interpreteze, creând astfel diverse teorii. Bãnuiesc însã cã de multe ori sunt create teoriile, la care se cautã argumente istorice. Oglindirea evenimentelor istorice deci depind de epoca în care se face aceastã muncã, de cunoștințele istorice a istoricului, precum și de scopul pe care îl urmãrește prin munca sa.

Percepția istoriografiei la rândul lui depinde de mediul în care opereazã, de cultura, de cunoștințele acumulate de persoana care face cunoștințã cu prezentarea și interpretarea faptelor istorice.
Așadar de multe ori se distorsioneazã evenimentele istorice prin prezentarea lor, precum și prin percepția prezentãrii.

Deci istoria nu este o științã exactã, cum ar fi matematica, putând fi lesne folositã în diferite scopuri politice, ideologice, cãutând și aducând argumente istorice în favoarea lor.

Din pãcate s-a manipulat foarte mult istoria, mai ales în partea de sud-est a Europei, iar prin istoria manipulatã s-au manipulat masele de la școalã pãnã la așa zisele filme istorice.

S-a ajuns ca istoria sã fie tratatã ca un text sfânt, sau un descântec, care are efect numai dacã este intonat corect.

Altfel nu se poate explica cramponarea politicienilor de mai bine de douãzeci de ani, de obligativitatea predãrii istoriei românilor în limba românã și în școlile cu predare în limbile minoritãților.

Dacã s-ar fi considerat pur și simplu științã, ar fi fost tratat în același mod ca matematica sau fizica, scopul orelor de la școalã fiind adâncirea cunoștințelor elevilor, iar cunoștințele se pot deprinde cel mai ușor în limba maternã. Atunci de ce s-a fãcut atâta vâlvã pe marginea limbii de predare a istoriei României, a românilor?

Pânã când nu sunt delimitate clar miturile de istorie, miturile și faptele istorice nu sunt tratate la locul lor, iar prin istorie se cautã argumente pentru decizii, evenimente sau întâmplãri cotidiene sau scopuri ce se vor a fi atinse în viitorul apropiat, nu va scãdea nici vehemența comentariilor de pe rețelele de socializare pe marginea temelor istorice.

Eu aș prefera o carte de istorie care sã prezinte istoria Ardealului de exemplu punând laolaltã diferitele prezentãri și interpretãri, o carte care sã nu combatã, sã nu decreteze adevãruri, ci sã prezinte diferitele opinii.

Fiindcã adevãrul istoric este unul singur, interpretarea lui însã poate fi fãcutã în mai multe feluri, iar percepția acestor interpretãri se multiplicã în mod exponențial.

Un istoric a afirmat odatã, cã istoria este ca o fatã mare, istoriografia însã este a fatã cu moravuri ușoare.

Deci sã nu o divinizãm…, și sã n-o aruncãm în luptã pentru rezolvarea problemelor noastre de naturã… geograficã.