Marţi, 18 Iunie 2019
Marţi, 18 Iunie 2019


Reflektor / Rândul 3, aproape de margine, la Reactor

Rândul 3, aproape de margine, la Reactor

Marți seara am făcut exact ce ne-a spus una dintre actrițe la începutul spectacolului intitulat Rândul 3, aproape de margine prezentat în premieră la Reactor: am stat în întuneric, ne-am cufundat în scaune și ne-am bucurat pentru că nu mai existam. Timp de o oră și jumătatea doar viața personajelor puse în lumină pe scenă a existat.

Rândul 3, aproape de margine prezintă 3 povești plecând de la persoane și întâmplări reale. În  scaunele comode ale cinemografelor s-au adunat de-a lungul timpului multe povești pe care nu mulți le știu, care s-au consumat în întuneric, ferite de privirile celorlalți. În rândul 3, aproape de margine, pentru că acolo stăteau ei, membri comunității gay din România, dramele personajelor se amestecau cu cele de pe ecranul cinematografului, iar în afara acestuia istoria își urma cursul.

 

Prima poveste este inspirată din viață lui Ion Negoițescu (născut în Cluj, poet, eseist, critic literar și unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu). În spectacol personajul se numea Marin. Când a început să se prezinte și a spus că el e un autor publicat, m-am gândit la Marin Preda: a trăit cam în aceeași perioadă, avea aceeași atitudine anticomunistă ca și Negoițescu. Dar cumva nu-mi venea să cred, că doar nu știam despre el că ar fi fost homosexual. La final s-a făcut lumină: Marin era un nume fictiv, iar cel real era Ion Negoițescu.

Atunci mi-am dat seama, că așa cum Negoițescu a fost homosexual și nu am știut acest lucru, la fel de bine ar fi putut fi și Preda, că doar nu e un lucru despre care să ni se vorbească natural și cu prea multă degajare. După cel de-al doilea război mondial, a devenit un adversar al regimului Ceaușescu datorită atitudinii anticomuniste, dar și a orientării sexuale și a petrecut trei ani închis la Jilava. Autorul s-a refugiat la Sibiu odată cu pronunțarea Dictatului de la Viena, când a apărut în oraș plăcuța pe care scria Kolozsvár, iar în afara cinematografului se striga Kolozsvár a miénk! (Clujul este al nostru), când în același cinematograf în care vizionase împreună cu tatăl său filmul Visul lui Tănase, acum se proiecta filmul Hazajáró lélek.

Fiind fiu de ofițer de carieră și nepot de preot ortodox, i-a fost și mai greu să trăiască cu această orientare sexuală. Pentru a putea supraviețui, s-a căsătorit de trei ori, însă toată viața s-a simțit singur și neînțeles într-o lume în care a trebuit să ascundă faptul că e homosexual. În 1980 a plecat în Germania și acolo a și murit în 1993.

Cea de-a doua poveste este a lui Gabriel Popescu (în spectacol I.H.), prim-balerin al Operei din București. După ce Securitatea intră în posesia unor informații conform cărora balerinul ar fi homosexual, acesta este urmărit peste tot, chiar și la cinematograf. În acest caz, filmul proiectat este unul simbolic: Columna. Personajele principale ale filmului sunt Decebal și Traian, „cei doi tați ai nației române”. Deși ei luptă pentru viață, toată lumea și-i amintește îmbrățișați. Și din acest motiv se spune că poporul român se trage din doi bărbați. Oare și acest lucru contribuie la faptul că românii, în general, sunt atât de reticenți în ceea ce privește homosexualitatea? :-)

Mi-a plăcut foarte mult rolul agentului care îl urmărea pe Gabriel Popescu: nu a fost prezentat doar ca un bărbat bățos, care doar își face meseria și atât. I-au fost prezentate și problemele personale (l-a părăsit soția), fricile, nedumeririle, ideile lui, cum ar trebui să-l „vindece” pe artist, că doar e tânăr, frumos și talentat.

Balerinul a fost chemat la secția de Miliție și torturat, pentru a dezvălui numele altor homosexuali. Spectacolul de teatru nu a conținut pic de violență, însă bătăile de picior în podeaua de lemn și zvârcolirile balerinului pe podea au redat extraordinar durerea pe care i-au cauzat-o milițienii la acea vreme prin bătăi. Și acum mi se face pielea de găină și am un nod în gât când îmi amintesc sunetul podelei lovită cu putere.

Gabriel Popescu nu a dezvăluit niciun alt nume și a fost închis în baza articolului 200 pentru doi ani, după care a cerut azil politic în Franța. După 1990 s-a întors în România, a fost decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de cavaler și pentru o perioadă scurtă de timp a instruit compania de balet a Operei din București.



Ultima poveste este cea a lui Ciprian și a lui Marian (în spectacol Vlad și Cristi) și nu s-a întâmplat într-o vreme îndepărtată. Totul a început în 1192 când Ciprian a dat un anunț în ziar prin care căuta compania unui bărbat și așa l-a cunoscut pe Marian. Cei doi au avut o relație până când sora lui Ciprian a informat poliția în legătură cu această relație. Cei doi au fost condamnați la un an, respectiv doi de închisoare tot în baza articolului 200 (abrogat doar în 2001!). Amnesty International și Comitetul Helsinki au ajutat la suspendarea pedepselor... În final, Marian se sinucide, iar Ciprian pleacă în SUA.  

Subiectul, care nici astăzi nu se bucură de toleranță a fost prezentat și atât. Nu a încercat să convingă publicul în vreun anume fel, l-a lăsat să decidă. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie și am apreciat mult acest lucru. Însă am avut tot felul de stări de-a lungul spectacolului: m-au întristat poveștile relatate, dar uneori m-au amuzat replicile actorilor. Cum spunea și colegul meu, Csaba, aceste povești au un impact mult mai mare asupra noastră, deoarece s-au întâmplat aici și fără ca măcar să ne fi dat seama.

Prima întâlnire a lui Vlad și a lui Cristi


Până în 30 ianuarie la Reactor se desfășoară cel de-al doilea focus din cadrul proiectului 100 de ani de România. Trei istorii secundare! Evenimentele din cadrul focusului Altfel/La fel sunt dedicate istoriilor recente și foarte recente ale comunității LGBT+ din România. Programul îl găsiți pe site și pe pagina de Facebook.

Și ce se întâmpla în vecini în timp ce actorii de la Reactor se pregăteau pentru spectacole, pentru focus? Televiziunea publică din Ungaria difuza o emisiune de aproximativ 45 de minute despre cum ar trebuie vindecați homosexualii. Din această emisiune s-a aflat și faptul că Ungaria a găzduit o conferință (care, desigur, nu a fost publică) în cadrul căreia s-au adunat 21 de cercetători pe această temă.

Din acest punct de vedere, nici Ungaria nu se descurcă mai bine. Intoleranța și acolo e la ordinea zilei. Și uite așa putem pierdem oameni de valoare.

Felicitări pentru spectacol Cătălin Filip, Oana Hodade, Raluca Mara, Doru Toloș, Adonis Tanța, Alexa Băcanu, Valentin Vârlan și Sânziana Stoican!






Sus