Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Metalmăcire / Maghiari pe covorul de iută al Nopții – Roșca Rodion László și Presser Gábor

Maghiari pe covorul de iută al Nopții – Roșca Rodion László și Presser Gábor

1. Filiera surorilor Brontë

Descoperirea sentimentul de deja vu este una dintre reușitele mele adolescentine, succes obișnuit pe un drum anevoios, un drum care atunci și-a creionat trecătorile lui sub cerul-clopot, sugerând marșuri forțate lungi și istovitoare – așa cum sunt toate potecile dilatabile în spațiu și timp.

Aveam 15 ani, și eram inițiat deja în lumea mlaștinilor semicolmatate ale surorilor Brontë – cu atmosferele lumânărilor chinuindu-se să facă lumină în bucătării și sufragerii reci, severe la mesaj –, și m-am decis să mă scufund un pic în scrierile frontului de rezervă al temutului imperiu feminin brontian, adică răsfoind-o pe micuța Brontë, Anne – Necunoscuta de la Wildfell Hall – și romanul mai puțin cunoscut al lui Charlotte Brontë, Shirley.



                                                       Surorile Brontë

Citind romanele una după alta, am avut o senzație ciudată, când mi-am dat seama, că cerul nocturn – sub care personajele își ascundeau pașii în drumul lor de evadare din tărâmul tumultului sufletului înăbușit – are aceași rol în ambele romane. Cerul nocturn, în primul rând calma sufletele frământate de dragoste și anxietate ale personajelor – stelele având chemarea de a se transforma în leacuri tămăduitoare, fără însă – atenție! – a deveni călăuze.

Mlaștinile Angliei – descrise cu sufletul la gură de celei trei surori: Charlotte, Emily și Anne – deveneau astfel nu un cadru sumbru pentru acțiunea romanelor, ci universul întreg, unde dăinuiau legi grele – dura lex –, dar totodată și legi particulare prin finețea lor: legile sufletelor sălbatice, legile privitului cerului de seară (cea de noapte târzie era aproape imposibilă pentru personaje brontiene, care la ora 18-21 sunt așteptate acasă de lumânările aprinse).

Deja vu – așa se numeste sentimentul care te cuprinde acum – îmi spunea mama, explicându-mi acea simțire, când se reped asupra ta undele unei anxietăți deloc deranjante, care te obligă să spui cu voce tare: „asta eu am mai văzut, asta eu am mai auzit, simțit – dar nu știu exact unde”.

Era pentru mine o adevărată revelație descoperirea unui „sentiment propriu”, despre care nu auzisem până atunci – ceea ce creștea enorm valoarea rezultatului explorării. Atunci mi-am dat seama, că La răscruce de vânturi, Jane Eyre, Necunoscuta de la Wildfell Hall și Shirley fac parte din același uriaș roman arhetipic brontian: surorile nu puteau să scrie în așa fel încât cititorul avizat să nu observe rudenia de atmosferă dintre romane. Parcă toți pășeau într-un anumit moment-focus pe același poteci ale mlaștinilor, invadate șovăielnic de vegetația de baltă.

2. Rodion Roșca László – Cluj/Kolozsvár

Iată, după decenii, iarăși stau în fața porților descoperirii. Nu e vorba de descoperire serioasă, mai mult o revelație indusă de propriilor mele anxietăți legate de rosturi și finalități.

Citesc pe index.hu un interviu cu László Rodion Roșca, maghiarul clujean care a revoluționat muzica rock din România, cu originalitatea sa – profesională dar și personală –, denumit azi părintele new wave-ului românesc. Este prima dată când îl aud vorbind fluent în maghiară, așa că mă trezesc rapid copleșit de originalitatea lui.



                                                Rodion Roșca László

Cum și-a fabricat acele „scule” cu care putea păcăli banda magnetofonului, cum era cărat la psihologi școlari, până ce un specialist în d-ale sufletului tânăr a dat verdictul în cazul lui László: „Înscrieți-l la școală de muzică, ca să aibă teren de desfășurare pentru ideile sale, și să-și descarce energiile nu în lucruri strigătoare la ceruri pedagogice, ci în compoziție muzicală”.

Așa a început Rodion Roșca László să compună piese care spărgeau atunci bariere – bariere universale.

Alpha Centauri este piesa de călătorie a lui László: la el – în opoziție cu regio-ul surorile Brontë –, stelele devin călăuze, pierzându-și puterea tămăduitoare. Alpha Centauri este un marș apăsător, chiar dureros la anumite momente: sunt frământările lui László – luarea de rămas bun, dar nu una anume, ci una generală, generată de propriile neliniști care l-au apăsat când își ridica privirea de la magnetofoanele, șurubelnițele și benzile izolatoare (uneltele miraculoase ale anilor 70-80) de pe masa de lucru... la cerul de noapte.

      

Mai mult ca probabil, sosirea lui László pe Alpha Centauri s-a desfășurat în zori, deoarece Noaptea personificată își ia rămas bun de la el într-un mod așa de familiar, încât ascultătorul rămâne uluit de tropăitul acesteia pe covorul de iută al Universului.

Noaptea își adună boarfele de pe masa de lucru de pe Alpha Centauri – probabil aceleași feluri de scule ce are László mai încolo, în Cluj –, și își dă spectaculos duhul: așa cum știm cu toții, din trezirile noastre pline de fricile noastre rămase ancorate pe locul lor încă din viața noastră din pântec.

     

Oh, a plecat... Ce ușurare... Iar apoi, când lumina zilei – acest trădător notoriu – se răzgândește, și ne părăsește brusc, revine așteptarea. Câțiva pași și covorul de iută al Nopții își pierde și ultimele culori. În liniștea nopții...

3. Presser Gábor – Budapest

Când am auzit despre Presser Gábor, că el la vârsta de 4 ani cânta la pian, și la 13-14 ani deja își căuta un ban în școala de dans de pe strada Kapás din Budapesta (Gábor avea „salariul” de 14 forinți pe oră), mi-am pus obligatoriu întrebarea: oare soarta are căi standard în a țese viitorul adolescenților genii? Există oare legi generale, care pun în mișcare macaralele sorții? Există oare – ca în cazul surorilor Brontë – un „story” sau „cadru arhetipal” care poate fi cercetat, ca și numerele iuți respectiv leneșe de la loto?

Ceva trebuie să fie la mijloc, deoarece ascultând Electromantic de Presser, de pe discul cu același nume, aveam același sentiment ca la răsfoirea volumelor brontiene: deja vu... Un deja vu plăcut, ceva ce mi-a amintit de vremurile când eram tânăr și transparent, decis să-mi folosesc fața-mi adolescentă pentru a „astupa” orice gaură spartă de pe ferestrele altora.
 

Da, această transparență receptivă am simțit-o clar la Electromantic (1982). Și desigur sentimentul de reușită: am descoperit, că Alpha Centauri și În liniștea nopții de Roșca Rodion László nu și-au pierdut semnalele în gigantul infinit – al cărui minim caracter uman este oferit de acel covor de iută –, ci au fost recepționate de alții.

      

Sau semnele radiostelare ale lui Presser au fost recepționate la Cluj?

Oricum, limbajul este același. O limbă pe care nu o mai vorbim – o limbă uitată pe drumul istovitor de pe covorul de iută care leagă stele, nopți și oameni.

Doi maghiari: Rodion Roșca László și Gábor Presser. Unul la Cluj, altul la Budapesta.







Sus