Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Holocen / România stat model

România stat model

Titlul articolului poate trezi ușor zâmbete ironice. Cum să fie România stat model? Poate fi țara noastră atât de convingătoare într-un anumit domeniu, încât să-și poată argumenta credibil acest statut mult râvnit, caracterizat de standarde ireproșabile? Răspunsul este da și nu.

Trebuie recunoscut că România a făcut multe pe planul asigurării drepturilor minorităților. Nu se poate compara situația actuală cu cea de acum aproape 30 de ani, când drepturile minorităților erau considerate un moft. Interesele geopolitice resetate ale României după Revoluție, au dus la acceptarea a tot mai multor drepturi oferite minorităților naționale. Cuprinse în legile țării, toate aceste articole legislative favorabile minorităților au oferit posibilitatea diplomației românești de a susține cu multă țâfnă și infatuare că România a rezolvat toate problemele în acest domeniu. Cu alte cuvinte, problema minorităților nu mai există, totul este minunat, iar România este o țară a liniștii și a păcii depline.

Imaginea aceasta care sugerează îngâmfare, are totuși un fundal real bazat pe drepturi importante acordate minorităților, mai ales dacă facem comparație cu alte țări din regiunea noastră, sau, cum am mai amintit, cu situația din țară de după Revoluția din 1989. Și totuși, de ce este deranjant, inacceptabil pentru maghiarii din România această poziție a diplomației românești?

Pe de o parte, este lesne de sesizat că o poziție atât de tranșantă, poate fi construită doar cu tușe groase, creând o imagine superficială, incompletă despre relațiile interetnice, respectiv despre relațiilor dintre statul român și în special, minoritatea maghiară. La atâta emfază, nici reacția minorității maghiare nu are cum să fie una nuanțată, drept urmare, în cazul de față, se ciocnesc două poziții diametral opuse, care prin contrastul puternic provenit din lipsa nuanțelor, înfățișează imagini false, mincinoase despre realitate. Este aproape imposibil de purtat un dialog rațional atunci când interlocutorii prezintă realitatea într-un mod vădit neadevărat, iar asta face ca majoritatea încercărilor de dialog româno-maghiar să fie sortite eșecului.

În anumite cercuri intelectuale, din păcate prea puțin influente, se insistă mult pe necesitatea apropierii dintre români și maghiari. Aceste inițiative, mai mult sau mai puțin reușite, se lovesc deseori de prejudecăți, neîncredere și blazare, alimentate de discursurile politice triumfaliste, unilaterale și lipsite de empatie venite din ambele părți. Relațiile româno-maghiare au intrat într-o stagnare în ultimii zece ani, actorii acestui dialog parcă au devenit indiferenți unii față de ceilalți.
Instituțiile statului român fac în continuare prea puțin efort ca beneficiarii drepturilor minorităților să se poată bucura și în mod efectiv de drepturile lor, fără ca cei în cauză să fie nevoiți să-și piardă timpul pe căile întortocheate ale justiției pentru dobândirea unor drepturi care de altfel sunt deja asigurate teoretic prin lege. De asemenea, instituțiile statului nu-și propun să câștige încrederea persoanelor aparținând minorității maghiare, practicând dublu standard în privința drepturilor la educația în limba maternă, a utilizării unor simboluri naționale, regionale, respectiv a utilizării limbii materne în administrație și justiție.

În unele cazuri lipsa totală, în altele lâncezirea dialogului real este motivul principal pentru care în mentalitatea colectivă a societății, drepturile minorităților încă nu și-au câștigat pe deplin justificarea, chiar dacă anumite legi sunt în vigoare de ani buni. Din această cauză instituțiile statutului își permit o laxitate nepermisă în asigurarea efectivă a unor drepturi, interpretând legea în defavoarea beneficiarilor, în contradicție flagrantă cu intențiile legiuitorului.

O altă problemă stringentă în relația româno-maghiară este lipsa cunoașterii reciproce. Prin politicile de omogenizare ale statului, locuitorii Transilvaniei au pierdut statutul privilegiat de a cunoaște trei limbi, româna, maghiara și germana, astfel comunicarea dintre oameni și comunități devenind mai anevoioasă. Nici până azi nu există programe educaționale viabile care să ofere elevilor și studenților transilvăneni români oportunitatea de a învăța de exemplu limba maghiară, cu care de altfel, în anumite zone ale țării sunt în contact permanent.

Din cauza locurilor comune și ale ideologiilor infestate de ură naționalistă livrate tineretului, foarte mulți renunță sau nici măcar nu-și formează capacitatea de a cântări cu argumente autentice, izvorâte din raționamentul propriu, dacă fricile, spaimele inoculate de școală, biserică, familie sunt într-adevăr probleme reale, sau au rolul nefast de a zădărnici realizarea unui dialog adevărat, fructuos și benefic între comunitățile etnice. Rezultatele ar putea fi spectaculoase, dacă dialogul ar întări solidaritatea și încrederea reciprocă, contribuind la o conlucrare socială mai aprofundată care să rezulte în final o bunăstare benefică pentru toți locuitorii Transilvaniei.

Și de data aceasta adevărul se găsește undeva la mijloc. Statul român a evoluat foarte mult în asigurarea drepturilor minorităților, dar este cale lungă până să devină un model, o postură din care să dea lecții altor țări. Sigur, evoluția mai sus menționată în sine poate fi considerată un model, dacă comparăm de exemplu politica statului român actual cu cel al statului român comunist. Dar până ca „modelul românesc” să se realizeze și să se afirme pe plan internațional, statul român are încă multe de făcut.
 




Sus