Joi, 23 Mai 2019
Joi, 23 Mai 2019


Dialog

Urăsc ungurii, urăsc Ungaria




Posted: 07. 09. 2013 | Author: Emil Calinescu | Category: Personale, politica, Sport

Atentie, articol sovin! Desi cu acest articol probabil voi enerva si extremistii si tolerantii. Asadar, de ce urasc ungurii, de ce urasc Ungaria. Si cum se manifesta ura mea.

Raspunsul este simplu: e singurul exemplu pe care-l pot da de ura egala fata de locuitori si de tara. Sa va explic: nu sunt de acord cu comportamentul politic al Rusiei ori Americii, insa cu cetatenii celor 2 tari nu am foarte multe de impartit. Rusii chiar par oameni ok (pana la un punct), americanii la fel. Invers: nu-mi plac nemtii de nicio culoare, dar cu tara lor si comportamentul ei international nu am nimic. Si as mai putea da exemple. La unguri si la Ungaria e mai simplu: urasc ungurii si urasc Ungaria intr-o masura egala.

Cu cat urasc ungurii mai mult cu atat urasc Ungaria mai mult. Si invers.

Obiectiv si rational vorbind nu ar trebui sa-i urasc. Sau ar trebui, dar mai putin decat o fac. Insa nu actionam tot timpul rational. Uneori sentimentele sunt mai importante. Si acum va zic 7 “simptome”:

1. Ungaria este o tara foarte apropiata de tara mea. Mi-ar fi usor sa ma duc s-o vizitez. E mai aproape decat Germania, Franta ori Turcia, pe care le-am vizitat. De ce n-am facut-o? Simplu: nu m-as simti bine. Oricat de frumoasa ar fi, cand aud limba aceea dezgustatoare mi se ridica tensiunea. Pur si simplu nu ma simt bine daca stiu ca este un ungur langa mine. Nu pot, pur si simplu nu pot.

2. Cand e un meci de fotbal simt ca victoria contra Ungariei e datorie de onoare. Daca ar fi sa aleg intre o infrangere cu Andorra ori Luxembourg si una cu Ungaria, aleg prima varianta. Le-as zice jucatorilor: faceti ce vreti, pierdeti si 20-0 cu Olanda, dar BATETI PE UNGURI! Urasc ungurii, urasc Ungaria, deci nu as vrea sa vad unguri bucurandu-se IN TARA MEA de victorie! Nu as suporta ideea.

3. Am cunoscut la viata mea cativa unguri. Aparent, toti de treaba. Oricat de buni si inteligenti ar fi parut, in mintea mea ei erau exceptii. Majoritatea este asa cum mi-am format-o in capul meu si asa va ramane mult timp.

4. Cand ma uit pe rezultatele din Europa (Fie in preliminarii, fie in Cupele Europene), ma uit, aparent fara motiv, la echipele maghiare si la nationala Ungariei. Acum Ungaria e in grupa cu noi, deci rezultatele ei ma intereseaza din alt motiv, dar si pana acum ma uitam. Si ma bucuram enorm la fiecare infrangere a Ungariei. Cand e vorba de o umilinta bucuria mea e cu atat mai mare.

5. Urasc limba maghiara (am mai zis-o). Nu inteleg multe limbi de pe pamant, si bulgara mi se pare “de neinteles”, insa maghiara e de-a dreptul enervanta. Numai cand aud acea limba mi se ridica parul din cap. S-o aud in tara mea mi se pare revoltator. S-o aud in Ungaria mi s-ar parea firesc. La fel de firesc este insa sa decid sa nu merg in Ungaria. Nu pot.

6. Ieri, la meci, m-am bucurat enorm. Iar ma repet, dar asa simt ca trebuie sa fac. Nu m-am mai bucurat demult atata pentru un gol,nu m-am mai bucurat demult atata pentru o victorie.

Stiu ca nu trebuie sa ma entuziasmez, stiu ca obiectiv vorbind Ungaria NU are echipa (si asa trebuie sa ramana pe veci!), insa am voie sa ma bucur.

7. Urasc pe toti cei care lauda ungurii si Ungaria. Refuz sa fiu de acord cu argumentele lor, oricare ar fi alea. Refuz sa admit ca Ungaria ne-ar fi superioara la vreun capitol, chiar daca uneori cifrele nu-s totdeauna de partea mea. In loc sa admit asta prefer sa spun SI CE DACA.

Acum, sa nu intelegeti ca eu va indemn sa faceti lucruri rele ori intolerante. Nici macar eu nu fac asta. Daca mi-as face magazin as servi si unguri si romani; poate as si angaja unguri daca mi-ar dovedi ca-s oameni capabili.

Nu mi-am propus niciodata sa omor oameni, oricat de mult i-as dispretui. Inainte de toate sunt om (si NU animal, cum vor altii). Insa prietenii mi-i aleg eu si prefer ca printre ei, pe cat posibil, sa nu fie maghiari. Sau daca sunt, sa fie cat mai putini si cat mai “romanizati”. Ok, daca la vreun eveniment intalnesc maghiari n-o sa stau izolat si sa nu interactionez cu ei. Si din curiozitate si tot ma duc la ei sa-i cunosc. Insa nu-i voi putea considera niciodata prieteni. Si n-as putea merge in veci intr-un loc unde sa aud, fie si pentru cateva secunde, limba aia oribila. O urasc … Iar sentimentele nu mi le poate controla nimeni, niciun guvern si nicio lege din lumea asta.

Ce lege din lumea asta mi-ar putea interzice sa ma bucur atunci cand Romania invinge Ungaria?

Ce lege din lumea asta m-ar putea face sa nu ma bucur la infrangerile Ungariei din orice domeniu? Ce lege din lumea asta m-ar putea obliga sa vizitez Ungaria? Si, mai ales, ce lege din lumea asta m-ar putea obliga sa nu rad de fiecare data cand aud bancul:

Cat tine o unguroaica excrementele in propriul corp? 9 luni!

Acest articol nu se adreseaza anti-romanilor, tolerantilor, democraticilor ori ungurilor. Nici macar oamenilor rationali, care cauta “informatii pretioase” pe blog. Acest articol exprima sentimentele mele din acest moment. Nu esti interesat de ele? Poti sa pleci, nu ma deranjeaza.

Deci da, urasc ungurii, urasc Ungaria si refuz sa mai explic de N ori de ce fac asta. Atat timp cat ura nu se traduce prin fapte anti-sociale, cred ca e ok. Si da, ma bucur enorm de nefericirea “romanilor” care au tinut ieri cu Ungaria. Chiar ma bucur ca sunteti nefericiti! Salutari ROMANESTI tuturor!


Sursă: http://emilcalinescu.eu/urasc-ungurii-urasc-ungaria/

Ura democratică

de Csaba Szabó - Cluj Napoca


Nu sunt singurul în Transilvania, a cărui tinerețe a fost acompaniată de șovinismul light, specific erei socialiste. Nu pot, și nu vreau să spun, că acest șovinism light, care plana deasupra școlii mixte unde am urmărit eu cursurile școlii generale m-a afectat, sau că mi-ar fi lăsat urme. Nu, nu a fost vorba de așa ceva, în primul rând datorită faptului, că am fost obișnuiți cu ideea, că fiind tânăr maghiar, oricând îți putea spune cineva să nu vorbești ungurește pe stradă și pe autobuz, sau să fii pus în situația dureroasă, de-a ți se atrage atenția, că „ești în țara românilor iar neamul tău e străin”.

Aceste fenomene – mai ales  că eram copil, și uitam repede –, mai degrabă mi-au întărit credința în neamul meu, decât să mă afecteze.

Asta se întâmpla și cu generația mea, care a crescut mult mai călită de reproșurile societății mature, decât cei din clasele române.

Un singur lucru a rămas totuși în mintea mea: școala mixtă prost organizată, care nu apropia deloc elevii de etnii diferite, ba chiar îi îndepărta. Printre altele și din amintirile acestea provine neîncrederea maghiarilor în școlile mixte, și de aceea aleg părinții, cam peste tot în Transilvania, varianta școlilor cu predare exclusiv în limba maghiară.

Se vorbește des în presă despre „segregare” și „separatism” – expresii bombastice și care dau bine în text –, deși este vorba doar de o reticență față de acea școală mixtă, în care nimic nu era bilingv, în care secția maghiară era tolerată, în care la sărbătorile școlare spectacolele firave ungurești erau primite cu „zâmbetul tolerant” al acelora care nu înțelegeau limba maghiară, nu înțelegeau despre ce este vorba în scenetă sau poezie, murmurând ca marea: „să vorbească românește, doar suntem în România”...

Cu șovinismul hard m-am întâlnit în perioada mea de dascăl, când unul dintre colegii mei – din răfuială personală – într-un tren de navetă, o oră întreagă își vărsa asupra mea ura lui față „de unguri”. Îmi arăta cărți, cu fotografii din al Doilea Război Mondial, atrocități de război, armata română în Budapesta...  A fost un șoc pentru mine!

Eram prea tânăr ca să înțeleg, că omul care era dirigintele clasei paralele – omul cu care mâncam pâinea de navetist – s-a transformat timp de o oră bună într-un monstru, care m-a făcut să lăcrimez ca un copil jignit, și să mă simt inutil pe lume!  Jignea pe un ton necontrolat limba maghiară, făcea referiri la părinții mei, profesori de maghiară, care „mâncă pe gratis pâinea românilor, predând la școli un lătrat barbar”. Și acum țin minte, cum o parte a colegilor încercau să-i domolească textul colegului, dar nici unul n-a spus: „nu sunt de acord cu ceea ce spui despre unguri, nu sunt de acord cu generalizarea.”

Această întâlnire cu șovinismul hard m-a afectat. Asta nu mai era varianta șovină din școala mixtă, trecătoare. După ani de zile, m-am întâlnit cu un coleg de navetă, care fusese de față la această discuție, fără să fi luat atitudine.

Aducând vorba de cazul care pe vremea respectivă zbuciuma mica școală de comună, unde eu, maghiarul, eram stimat, ba chiar iubit de elevii mei români, mi-a spus că se miră cum de n-am devenit șovin, după acel caz de răsunet!

Fiind că au trecut  mulți ani de la acel eveniment mai mult decât neplăcut, m-am gândit să fiu sincer cu colegul meu, pe vremea aceea observator pasiv al discuției. I-am spus că nu sunt supărat pe acel coleg șovin, ba chiar îl înțeleg, deoarece fiecare om are dreptul să fie șovin. Este o alegere: ori ești șovin, ori nu ești. Eu nu sunt, el este!

În concluzie, fostul coleg are dreptul s-o urască pe gimnasta Szabó Kati (Cati Sabo), pe Szatmári Lajos (Sătmăreanu II) și Dembrószky Imre din echipa de fotbal din 1970, poate să-i urască pe handbaliștii Birtalan István (Ștefan Birtalan) și Kicsid Gábor, sau pe Jenei Imre și Bölöni László, ba chiar și pe Selymes Tibor (Selimeși). Are dreptul să urască și limba maghiară, fiind o limbă fino-ugrică, un pic străină meleagului slav, deși mulți români o consideră limbă frumoasă – de exemplu primul ministru al Republicii Moldova, Leancă Iurie, care vorbește perfect ungurește!

În România, deci, nu este o problemă legală să fii șovin! De aceea au murit atâția la Timișoara în 1989, ca oamenii să fie liberi, și să se poată exprima liber.

Libertatea exprimării, acestea au fost primele cuvinte ale lui Tőkés László în celebrul interviu făcut cu el, cu puțin timp înaintea revoluției.

Uite că a avut un rost acest slogan frumos, a avut un rost jertfa. Am reușit. Avem libertatea opiniei, nu ne saltă Securitatea!

Putem să-i urâm fără limită, în mod democratic pe cei care sunt diferiți de noi! Doar dimensiunile reale ale acestei libertăți, eventual, ne dau de gândit!






Sus