Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Dialog

Cumințenia Rusiei



Cumințenia Rusiei

“Copiii trebuie să învețe istoria adevărată”, ne transmite Ambasada Rusiei la București, într-un spot video pe care ni l-a livrat la pachet cu suta de euro donată pentru cumpărarea de către statul român a lucrării “Cumințenia Pământului” sculptată de Constantin Brâncuși într-un bloc de marmură găsit în catacombele Parisului în anul 1907.

În calitatea sa de “protector tradițional al creștinilor ortodocși din Balcani”, Rusia nu a pierdut cu acest prilej ocazia să-și dovedească încă o dată, dacă mai era nevoie, cumințenia sa proverbială manifestată față de poporul român de-atâtea ori de-a lungul istoriei. Drept care ne-a dat 100 de euro și câteva lecții de “istorie adevărată” din care copiii noștri pot să afle despre lucrurile extraordinare pe care le-a făcut Rusia pentru strămoșii și țara lor. 

Pe lângă aceste lecții de pretinsă istorie, în generozitatea ei, Rusia le-a mai predat suplimentar copiilor noștri și o lecție de propagandă și manipulare, pe care, ca orice donator anonim mânat de cele mai nobile intenții, a predat-o omițând părțile semnificative din această “istoria adevărată” care “n-a fost scrisă de actori, pe un platou de filmare, a fost scrisă cu sânge pe câmpul de luptă”.

Ca un vecin cuminte care nu dorește să-i deranjeze pe copiii de țărani din curtea vecină, Rusia nu le-a spus tot adevărul, mințindu-i spre binele lor prin omisiune.

Așadar, Rusia nu le-a spus că strămoșii lor și-au plătit Independența nu numai cu sânge, dar și cu o parte din teritoriul lor cu care marele vecin aliat s-a făcut și mai mare ocupând “cuminte” Bugeacul (județele Cahul, Bolgrad și Ismail).

Și asta la doar 66 de ani după ce aceeași Rusie cuminte îi furase vecinului său mai mic moldovean jumătate de țară căreia i-a spus de-atunci Basarabia. 

În același material video Ambasada Rusiei se laudă că în al doilea Război Mondial s-a luptat alături de români pentru independența Europei fără să sufle o vorbă că înainte de asta le luaseră din nou camarazilor lor de arme Basarabia și suplimentar Bucovina de Nord, că doar așa-i între vecini, se mai și ceartă și ca să se împace din nou vecinul mai mic și mai slab trebuie să-i cedeze celui mai mare o parte din curtea lui, că altfel nu se poate, chiar dacă vecinul rus are să-i înapoieze celui român tezaurul dosit bine din 1917 până astăzi în ograda lui încăpătoare.

Rusia are dreptate într-o singură privință: copiii români trebuie să învețe istoria adevărată, dar de la părinții și bunicii lor, nu de la vecinul lor cuminte de la răsărit.


Zilele geroase ale istoriei

de Csaba Szabó - Cluj Napoca


Zilele geroase ale istoriei

Ieri am terminat de recitit nuvela lui Cseres Tibor întitulată Hideg napok (tradus în română cu titlul Zile geroase), și iată, iarăși mă trezesc cu vise grele, ca și atunci, când am citit-o la 18 ani, și îngrozit de tragicul cărții am întrebat-o pe mama: 

„dacă am făcut aceste lucruri groaznice în 1942 la Novi Sad, de ce nu tăcem măcar? Știu că cele întâmplate pot fi interpretate în diferite feluri – cum că uciderea pe străzi, în gară sau pe malul Dunării a civililor a fost făcută din exces de zel, din prostie și panica produsă de uciderea tinerilor honvezi de către partizani , însă noi maghiarii ar trebui să tăcem adânc. Într-adevăr, o parte din făptași au fost trași la răspundere, dar cei 3000 de civil uciși în câteva zile, atârnă greu pe umărul istoriei războaielor maghiare. De ce nu tace și Cseres Tibor ăsta” – o asaltam pe mama.

Mama – Dumnezeu s-o odihnească – s-a uitat lung la mine, și a spus:

„Dacă vrei să stai liniștit și cu sufletul împăcat în fotoliu, uitându-te la alte popoare cum se chinuie să ascundă scheletele din dulapuri, atunci trebuie să ieși tu însuți, să explici ce cum a fost, neașteptând pe alții, s-o facă. Ai ieșit, te-ai spovedit, te-au tradus în 6 limbi – ca pe Cseres -, și ai scăpat de această apăsare.”
Zilele geroase a apărut în 1963-64, tradus în română în 1967.

Tot în acești ani și-a publicat volumele demitizatoare Nemeskürty István, cel care în Ez történt Mohács után (Cei 15 ani de egoism nobiliar după Mohács – traducere liberă) face praf mitul eroismului maghiar post-bătălie, demascând simplele interese personale care au dus la căderea capitalei Buda. Tot el demască în Requiem egy hadseregért (Requiem pentru Armata a II-a Maghiară de la Cotul Donului) primitivismul strategic al orgoliosului stat major – un primitivism care piperat cu diletantism și prostie au dus la abator zeci și zeci de mii de tineri maghiari, majoritatea băieți de la țară, care nici nu știau dacă Donul e râu sau ceva legat de Pardon.

Când am citit aceste volume ale lui Nemeskürty (primul îl știam aproape pe de rost), nu mai aveam acel sentiment de anxietate istorică, ce mă copleșea la Zilele geroase. 

Eram mai copt la minte, și știam deja, că aceste cărți fac parte din purgatoriul istoriei maghiarilor. Că a privi în față realitatea urâtă, te va liniști cu timpul, și nu trebuie să stai încontinuu de pază, ca nu cumva cineva să spună ceva neplăcut despre istoria ta.






Sus