Vineri, 24 Mai 2019
Vineri, 24 Mai 2019


Dialog

Castelul Haller de la Ogra






La 17km de oraș se află un renumit castel, despre care puteți afla mai multe urmărind un filmuleț realizat în urmă cu un an. Imaginile luate săptămâna trecută, la balul Anei de la Castelul Haller vă vor convinge că azi, castelul e și mai frumos decât în filmulțul de prezentare!

Cu puțină imaginație ne putem întoarce în timp…nu mult, doar cu o sută-două sute și ceva de ani și… caleașca trasă de trei armăsari negri ajunge la poarta castelului…acolo ne așteaptă gazdele care în cinstea noastră au ieșit până la treptele de la intrare.

https://www.youtube.com/watch?v=QgiEbc9kvx4

Domnii îmbrăcați impecabil își scot pălăriile cu eleganță, amfitrioana îi salută cu un zâmbet amabil și îi poftește în salon. Doamnele cu rochiile aduse de la Paris sau Viena își flutură evantaiele dantelate, își deschid umbreluțele de soare albe și după ce admiră grădina englezească a gazdei dispar una câte una ca să-și pudreze năsucul,înainte de a se așeza la masă.

Din foișor se aude un pian. Sub umbrar se pregătește un quartet ce va cânta în deschiderea balului după lăsarea serii…

Ohoho! Suntem în 2014! Urmăriți imaginile. Vă vine să credeți că petrecăreții de la Balul Anei nu s-au întors în timp?


http://erikamarginean.wordpress.com/2014/07/22/castelul-haller-de-la-ogra/

Wesselényi, Haller, Bánffy- în societatea de consum

de Csaba Szabó - Cluj Napoca


Erika Mărginean are multe postări interesante pe blogul său și m-a întrebat pe drept în aceste zile, oare de ce exact pe marginea acestui articol am găsit de cuviință să comentez? Articolul, într-adevăr, la prima vedere e un simplu microreportaj boem, ancorat în prezent, practic un graffiti universal convertit în secvențe de film. Față de alte postări ale Erikăi (vezi cele legate de liceul „Unirea” sau Amintirile din Regiunea Autonomă Maghiară), această excursie la Ogra – cu toate aspectele sale viu colorate –, nu are acea greutate aparte, ce ar cere un comentariu de „echilibrare”. Și, totuși, mă opresc la acest articol, recunoscând chiar, că l-am folosit de multe ori în aceste zile, ca argument în reacțiile specifice maghiarilor în general, vizavi de așa zisele teme „nevralgice.”

Majoritatea maghiarilor când văd un castel, o casă nobiliară, un conac, o cetate sau o ruină se gândesc cu nostalgie amară: ele au fost ale noastre, ale nobilimii și ale burgheziei maghiare sau austro-ungare și uite în ce hal au ajuns, uite ce face posteritatea nerecunoscătoare și necunoscătoare de istorie!

Le vin în minte pasaje din literatură despre aristocrații persecutați sau alungați din conacele lor ce au fost folosite apoi pe post de CAP (Cooperative Agricole de Stat), IAS (Intreprinderi Agricole de Stat), ori au ajuns sanatorii sau școli speciale în cel mai bun caz!

Aceste conace, castele și-au pierdut pe parcurs istoria lor, devenind „clădiri” de larg consum, construcții ce simbolizau trecutul pierdut și un viitor fără orizonturi pentru mulți maghiari, excepții făcând înflăcărații comuniști unguri din Transilvania, mai catolici decât Papa!


În anii ’90, când am început să public reportaje, am avut ocazia să vizitez astfel de castele lăsate de izbeliște în

Transilvania. Am vorbit cu ciobanii care-și țineau oile în castelul K. (fosta încăpere a bibliotecii nefăcând excepție), am avut un schimb de vorbe urâte cu primarii care aprobau transportul blocurilor de marmură împodobite cu blazoanele nobililor maghiari la fundațiile caselor pentru nomenclaturiști.

Astfel m-am obișnuit să încep fiecare reportaj despre localitățile locuite de maghiari, trecând în revistă evenimentele istorice din zonă reliefând rolul acestora în viața tulbure a Transilvaniei.


Îmi aduc aminte de primul meu reportaj, ca angajat al ziarului maghiar din Cluj, despre castelul Wesselényi de la Jibou (Zsibó). Am fost chemat la Jibou de localnicii maghiari, panicați de buldozerul direcționat spre ruinele criptei familiei Wesselényi – o familie care avea un rol foarte important în modernizarea Ungariei, inclusiv a Transilvaniei. 
Explicația oficială pentru prezența buldozerului se referea la înființarea unei grădini botanice în fostul arboret al baronilor Wesselényi. Dialogul între „români” și „maghiari” fiind aproape inexistent nimeni nu înțelegea nimic.

„Ce caută o grădină botanică la capătul lumii, în arboretul Wesselényi? Ce vor românii”? – se întrebau maghiarii. „Ce vor iar ungurii? A trecut vremea baronilor lor… Să tacă din gură…”


Astfel bietul Wesselényi a ajuns inamicul public numărul unu în ochii românilor, la fel cum au devenit în ochii maghiarilor acele persoane care voiau să facă ceva bun pentru societatea sălăjeană. Țin minte, după ce mi-a apărut un reportaj de o pagină întreagă cu fotografii despre starea catastrofală a castelului Wesselényi – un reportaj care a tulburat maghiarii –, colegul român m-a întrebat, de ce nu am scris nici un rând despre lucrările grădinii botanice, proiecte, plante, arbuști, sere…

M-am roșit la față, dar nu de rușine, ci de acea furie a mea din perioada când voiam să schimb lumea. – Dar tu de ce nu ai scris nici un rând despre castel și despre Wesselényi?– i-am replicat.

                                      Castelul Wesselényi din Jibou (Zsibó)

Cam așa era presa pe atunci. Aceeași tematică – viziuni diferite. Unul („românul”) nu observă că acel castel se deteriorează pe zi ce trece și că acea criptă a baronilor e în pericol.

El consideră că doar prezentul e important, amintirea baronilor Wesselenyi nu contează. Celălalt („maghiarul”) nu observă că unii încearcă să transforme arboretul într-o grădină botanică, un proiect senzațional – considerând că această salvarea ruinelor e mai importantă.

Și așa ajung iar la postarea Erikăi. Când am citit articolul, am zâmbit. Mi-a plăcut. Eu, care eram așa de „exigent” pe tematicile istorice, eu, care nu concepeam pe vremuri un reportaj de teren fără a descrie anturajul istoric al zonei – uite, că îi dau dreptate Erikăi.

Poți să scrii constructiv despre castelul Haller din Ogra și fără a intra în matrixul istoric Hallerian. Autorul descrie prezentul așa de dinamic, încât cititorului nu-i provoacă sentimentul de lipsă al trecutului, ba din contră, îi dirijează imaginația spre… viitor! Și este foarte bine așa!


De ce? Pentru că aceste castele retrocedate și date în folosință ca hoteluri trebuie să intre în conștiința societății de consum, să se consolideze, ca în timp să se formeze în jurul lor o aură istorică deschisă încontinuu pentru ambele porți ale acestor castele: spre trecut și spre viitor.

Spre finish adaug și eu un clip despre un alt castel care servește societatea de consum al apropierii între diferite etnii. Castelul Bánffy de la Bonțida a devenit un centru internațional al muzicii postmoderne. Iată, aristocrații („grofii”) se întorc, spre spaima acelora, care vor ca acele porți ale castelelor de care pomeneam, să rămână ferecate și spre trecut și spre viitor.

 






Sus