Luni, 25 Martie 2019
Luni, 25 Martie 2019


Dialog

Teama de a fi alături





Cu ocazia „zilelor” diferitelor orașe, se organizează tot mai frecvent mici demonstrații de lupte medievale, ba chiar antice, cu dublu scop. În primul rând ca să le atragă atenția celor care participă la serbările civice de acest tip – adică să li se ofere un pic de panem et circenses binevenit și nevinovat. În al doilea rând, să atragă atenția publicului însetat în aceeași măsură de vâltoarea festivalieră și de istorie spectaculoasă asupra înaintașilor acestor meleaguri.

Înaintași care ne-au precedat, muncind între zidurile orașelor, pe câmp sau la adăpostul pădurilor, bucurându-se, însănătoșindu-se din boli grele, crezând într-un viitor mai bun – un viitor care este reprezentat în cazul nostru de participanții curioși, trecători care își încetinesc pasul când ajung la locurile serbărilor de acest gen, și mulți, mulți tineri, deschiși repede pentru tot ce reprezintă viață, culoare și poate oferi senzații, trăiri comune.

Aceste scenete istorice dinamice și spectaculoase au o putere informativă ieșită din comun pentru toți cei care sunt cât de cât interesați de generațiile vechi ale locului și de evenimentele din trecut, fie ele binecunoscute sau mai puțin înrădăcinate în conștientul comun. Aceste show-uri sunt și bune purtătoare ale ideilor constructive legate de sistemele de legături existente între comunitățile de altădată.

De exemplu, prin scenete de luptă între romani și barbari, „desfășurate” la Zilele Clujului, ediția a IV-a – practic o veselie ordonată „întinsă” între două grupuri de tineri îmbrăcați în haine de epocă –, se propagă benign o sumedenie de informații mai subtile despre perioada respectivă. Unii (barbarii) atacau, alții (romanii) se apărau.

Prin atac se poate înțelege nu numai o acțiune dinamică, dar și o tendință de nimicire a unor valori pe care le-au creat cei atacați și care le apără acum cu prețul vieții lor. Altfel spus: aceste scenete, care la prima vedere par a avea numai rolul de a colora un festival urban, pot avea un rol educativ mult mai puternic decât zeci de forumuri de informare dirijată.

E însă surprinzător cât de puțin se apelează la trecutul comun româno-maghiar la aceste festivaluri urbane din România. Oștile conduse de Sigismund Báthory și Mihai Viteazul au reușit victorii de răsunet în anul 1595 în sudul României de azi. Această colaborare victorioasă și cu puternice semnale simbolistice ar putea fi folosită ca armă benignă pentru popularizarea reușitelor comune româno-maghiare.

„Rejucarea” simplificată a bătăliei de la Călugăreni – unde secuii își dădeau sângele pentru Mihai Viteazul –, prezentând și o „miniscenetă” cu Albert Király (comandantul rezervei de 6000 de oameni) și Mihai Viteazul dând mâna după victorie, ar putea fi un banner-slogan în mica reconciliere româno-maghiară a zilelor noastre. Bătălia de la Giurgiu, câștigată de principele Sigismund Báthory și Mihai, este iarăși un eveniment pozitiv răsunător pe cântarul conviețuirii românilor și a maghiarilor.

De ce nu se „rejoacă” oare aceste evenimente pe ecranele emisiunilor care își regăsesc misiunea de a sugera zilnic societății românești imaginea Ungurului ca etern dușman al Românului? De ce nu se spune cu voce tare că secuii și-au dat sângele cu miile pentru idealul lui Mihai la Șelimbăr (1599), luptând fără cruțare împotriva armatei nobililor maghiari? De ce nu se vorbește de bătălia de la Câmpul Pâinii (1479), unde oștile voievodului Ștefan Báthory, Vuk Brankovics și Pál Kinizsi – în rândurile cărora se găseau cu miile și români – au nimicit armata turcă năvălitoare?

De ce nu sunt mediatizate aceste bătălii în care maghiarii și românii luptau umăr la umăr pentru patria comună, de ce nu sunt cool pentru tineret? De unde oare această frică de frumusețea istoriei comune? Unde își au rădăcinile aceste anxietăți? Gropile comune în care zac miile de oșteni români și maghiari de ce nu sunt cool? Sau – folosind tot un termen postmodern –, aceste lucruri nu se pun, doar acelea puține, când ne-am măcelărit sârguincioși, având scopuri total necomune, vizând „Țara Milenară Mare” cu valențe antagoniste: Ungaria Mare și România Mare?

O explicație ar fi una „managerială”, adică: aspectele pozitive ale conviețuirii nu atrag clienți. Dacă nu e cu bătaie și fețe înnegrite de ură, nu are trecere...

Așa s-a întâmplat și cu statuia lui Bălcescu și Kossuth, realizată de renumitul sculptor maghiar Vetró Artúr (unul din fondatorii Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”), care a fost cumpărată oficial, pe vremuri, de orașul Arad, expusă în sala 1848-1849, apoi cu creșterea trendului eternizării conflictelor româno-maghiare a ajuns în depozitul muzeului, unde fiul sculptorului, Vetró András și subsemnatul (în calitate de jurnalist investigator) au găsit-o în anul 2010.



„Eliberarea” acestei statui cu un Kossuth și un Bălcescu pașnici, cu privirea spre viitor și nu spre trecut, întârzie, deși fiul sculptorului este gata să o restaureze și să o toarne în bronz.

– Visul meu este să văd această statuie în piața unui oraș transilvan, unde au avut loc evenimente negre în 1848-49. Ca să vadă lumea că relațiile româno-maghiare pot fi „eliberate”, ca și această capodoperă realizată de tatăl meu – îmi spunea fiul sculptorului în depozitul muzeului.

Oare cine va avea dreptate? Cei care cred în „eliberare” sau cei care nu cred în frumusețea comună?

(Textul original în rubrica CONTACT)

Am fost și alături, uneori fără teamă

de Ioan-Aurel Pop, rector UBB - Cluj-Napoca


Articolul „Teama de a fi alături” atrage, într-adevăr, atenția asupra unor chestiuni foarte serioase. Există, firește, și o teamă de a fi alături, din motive variate, cultivate de-a lungul timpului de către ideologi, istorici, politicieni, eseiști, poeți… Dar ca istoric, cred că o explicație a faptului că, mai ales după 1989, nu mai vine nimeni cu exemple din trecutul comun (din valorile conviețuirii, din traiul cotidian pașnic și chiar din exemplele de alianțe româno-maghiare/româno-secuiești, de reală colaborare și încredere), se datorează unor exagerări produse până nu demult.

Regimul comunist, mai ales spre finalul său de tip naționalist, a uzat prea mult de „conviețuire”, „frăție”, „colaborare” etc., în timp ce, de fapt, lua măsuri împotriva minorităților, resimțite acut mai ales de cea mai numeroasă comunitate, cea maghiară.

Prin urmare, imediat după căderea comunismului – când au apărut și aspre critici la adresa modului de a scrie istoria înainte de 1989 – nimeni nu a mai avut încredere în evocări despre timpurile și împrejurările în care românii și maghiarii au fost alături. Noi, aici în România, avem adesea obiceiul, din dorința de a îndrepta greșelile, exagerările sau clișeele, să facem alte asemenea greșeli etc., dar în sens invers.

Am încercat cândva un calcul simplu, referitor la zone largi din Transilvania (în funcție de existența surselor) și am constatat că – în ciuda percepției comune – predomină perioadele de pace și de înțelegere între oameni, indiferent de naționalitate și religie (confesiune).

Oamenii au muncit, au iubit, au sărbătorit, au murit și au avut mai mult grijă de viața lor, de familiile lor, de comunitate, decât de dușmănii și de ură față de alții. Este uneori de mirare cât de mult seamănă viața românilor și maghiarilor și germanilor, cât de multe interese și idealuri au fost comune.

Unul dintre aceste interese a fost extraordinar și adesea uităm de el: este vorba de apărarea Creștinătății în această regiune. Chiar dacă existau discriminări, eforturile de apărare erau comune, fiindcă numai așa puteau avea succes. Încă la 1241, cronicarul venețian Marino Sanudo (confirmat de valonul Jean de Ypres) spune că românii și secuii au apărat împreună trecătorile Carpaților de tătari, împiedicați astfel să treacă spre vest.

În luptele contra otomanilor, sunt zeci de exemple de alianțe ale regilor ungari, voievozilor și principilor transilvani cu domnii (principii) Țării Românești și Moldovei, de pe la 1350 până spre 1700! Țăranii ridicați la luptă în 1437 (în episodul numit de istorici „Răscoala de la Bobâlna”) au semnat prima înțelegere cu nobilii, încheiată la Bobâlna sau Olpret (Bábolna, Alparét, Krautfeld) și confirmată de conventul din Cluj-Mănăștur (Kolozsmonstor, Abtsdorf), la 6 iulie 1437, sub forma: Universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum huius partis Transilvanie.

Aceasta înseamnă „comunitatea (adunarea) locuitorilor țării unguri și români ai acestei părți a Transilvaniei” și arată dorința ca țăranii, dincolo de deosebirile etnice, să fie considerați o stare (un grup privilegiat), ca și nobilii.

Lumea românească nu a reținut acest fapt al răscoalei de la Bobâlna, ci doar formarea Unio trium nationum (uniunea dintre nobili, sași și secui), la Căpâlna (Kápolna), la 16 septembrie 1437, instituție care nici nu s-a numit așa atunci, ci Fraterna unio („Uniunea frățească”) și nu a avut drept scop, atunci, discriminarea românilor, ci apărarea țării de pericolul otoman…

______________________________________________________________

Budai Nagy Antal, n. ? - d. 14 decembrie 1437, Cluj-Mănăștur) a fost un nobil maghiar din Comitatul Cluj, conducătorul  Răscoalei țărănești de la Bobâlna din 1437 (...) La sfârșitul anului 1437 Budai a căzut în luptă în apropierea fortificațiilor Bisericii Calvaria de la Cluj Mănăștur  după ce Clujul   se alăturase răsculaților.(...) Până în anul 1988 una din principalele străzi clujene  i-a purtat numele. Odată cu valul de schimbări ale numelor de străzi care evocau personalități de etnie maghiară, Strada Budai Nagy Antal a devenit Calea Dorobanților. (sursă: Wikipedia)
______________________________________________________________

Firește, istoria se poate rescrie și din această perspectivă de înțelegere, care a existat adesea efectiv, dar cu o condiție: să nu scoatem din context totul și să reiasă numai armonia, fiindcă aceasta nu a fost. Istoria nu este nici un șir de tragedii și de războaie și nici o succesiune de iubiri, comuniuni și înțelegeri frățești, ci este cu de toate, bune, rele, ca viața.

Istoria este, de fapt, viața însăși, cu toate laturile ei. Este viața oamenilor din trecut într-adevăr, dar acei oameni nu aveau sentimentul că trăiesc în trecut. Numai pentru noi este așa! De aceea, este bine să cunoaștem viața aceea „așa cum a fost” (Leopold von Ranke), pe cât posibil.

Ioan-Aurel Pop
Rectorul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca






Sus