Luni, 21 Octombrie 2019
Luni, 21 Octombrie 2019


Kontakt



El sancționează prompt orice exagerare de tip apologetic, orice clișeu excepționalist, care tinde să înlocuiască realitatea. România nu este un stat național unitar, decât din perspective construcției politice și a unui imaginar colectiv, cristalizat din perioada romantică a istoriei sale.



(Cine știe, poate se va înțelege și pe la noi, că a învăța în limba maternă este un lucru pe cât de firesc, cu atât mai frumos. Că locul copiilor maghiari este la secția maghiară. Că fără János Vitéz, Toldi, Baladele lui Arany János și Pianul negru al lui Ady Endre, nu o să înțelegi niciodată ce însemnă cuvântele patrie, națiune, dragoste.)



Elevii Colegiului Reformat Mikó din Sfântu Gheorghe au răspuns cu un gest impresionant la provocările național-centenariste antimaghiare din aceste zile, care au culminat cu obligarea școlii de a demonta înscripția maghiară a școlii.



Pe 4 noiembrie 1956, trupele sovietice au atacat Budapesta, în timp ce un guvern pro-URSS (condus de către Kádár János) fusese deja alcătuit. În pofida disproporției evidente de forțe, luptătorii anticomuniști din capitală au dovedit curaj, dar în cele din urmă au fost zdrobiți. În restul Ungariei, rezistența antisovietică s-a mai prelungit o vreme. Au fost uciși circa 25.000 de maghiari, în vreme ce aproximativ 160.000 s-au refugiat în Occident. Rezistența pasivă maghiară a continuat, chiar și după anihilarea Revoluției.



Omul care, după ce a trecut doi ani prin pușcăriile comuniste din România, ca oponent al regimului, a simțit nevoia să scrie despre sistemul care te zdrobește, dacă nu devii o rotiță docilă a mașinăriei. Iar Vizita arhiepiscopului este o astfel de carte.



Azi, micul sat de munte Voskopojë (districtul Korçë, Albania) doar amintește trecătorului că odinioară, pe acele locuri, se înălța cel mai important centru al aromânilor – Moscopole – care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu era depășit în Balcani decât de Constantinopol. În prezent, câteva biserici și mormanele de pietre mai amintesc de impunătoarea metropolă ce număra în anii săi de glorie între 45-60000 de locuitori, dar aceste relicve, scumpe amintiri, constituie totodată și mărturii ale siluirii, pizmei și jafului.



De ce? Pentru că maghiarii mereu au fost mai încăpățânați și solidari unii cu alții la greu, spre deosebire de noi românii care nu am făcut altceva decât să ne distrugem reciproc. Trebuie să le înțelegem și durerile lor, nu doar pe ale noastre, iar ei la rândul lor vor proceda la fel.




Sus