Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Kontakt



Noi, maghiarii, citim acest text poate cu mai mare emoție ca românii, deoarece soarta minoritară amplifică vrând nevrând sentimentul național – un sentiment care are la bază limba maternă, pe care ai vrea s-o folosești în toată amploarea ei (în administrație), însă din anumite motive aceste lucruri nu sunt realizabile. Astfel, cu fiecare zi mai cade câte-un semn diacritic din limbă, aceasta devenind tot mai săracă, oamenii preluând și folosind expresiile mai rapide, adică cele folosite de comunitatea majoritară. Așa apar cuvinte românești declinate după gramatica maghiară, prevestind apariția unei pături sociale maghiare din Ardeal, care va comunica mai ușor în limba statului, decât pe limba sa maternă.



Fiindcă suntem moștenitorii unei țări "eminamente agricole", ne lipsește spiritul civic, atât de caracteristic vechilor urbe, cum sunt cele transilvane. Demolăm prea ușor și construim anevoie, de la instituții și drumuri, până la educație și mentalități, în patria lui " las-o, mă, că merge-așea".



Problema românului nu e vecinul. Nici măcar liderii politici maghiari care cer autonomie în Ținutul Secuiesc. Problema, în general, nu o reprezintă nici măcar românii sau ungurii verzi. Astea sunt mizilicuri pe lângă dramele care se întâmplă zilnic în țară. Astea sunt copilării, la urma urmei, comparativ cu situația populației. Când o mare parte din oameni nu-și vor mai calcula bruma de bani primită după o lună de spate rupt doar pentru a-și permite să-și cumpere de mâncare și când bunăstarea unei nații nu va mai fi bruiată de o găleată cu făină și ulei, cred că atunci Ion și János vor putea liniștiți să-și dispute „neînțelegerile”.



Compararea romanului Adam și Eva de Liviu Rebreanu cu Tragedia omului scrisă de Madách Imre ar fi mult mai pragmatică dacă Adam și Eva ar avea și o traducere în maghiară. Astfel, însă, cei care încearcă să caute atmosferele comune ale celor două capodopere, trebuie să cunoască ambele limbi: și româna și maghiara. Tragedia omului este tradusă în română de însuși Octavian Goga, deci cititorii români sunt în avantaj în compararea celor două cărți.



Am început să învăț de peste tot din jurul meu că ungurii sunt răi și vor să ne fure Ardealul, că albanezii sunt leneși și proști, că evreii conduc lumea, că țiganii sunt nespălați și ne fac de râs, ce mai, doar chestia cu turcii mai era valabilă din tot ce știam inainte. Că i-am bătut peste tot pe unde ne-am întâlnit cu ei…Și de atunci, de mai bine de 25 de ani, tot citesc, tot caut să aflu lucruri și despre unguri, și despre turci, și despre evrei și despre țigani și despre tot felul de oameni. Și cu cât aflu mai multe răspunsuri, cu atât setea de cunoaștere devine și mai mare. (...) Am descoperit o lume întreagă in anii aceștia, dar lucrul cel mai de preț e că l-am redescoperit pe copilul acela slăbuț și blond din Slatina copilăriei mele, care se bucură de prietenii săi fără să-i pese că erau albanezi, români, sau unguri!



Anul acesta celebra tabără a Corbilor albi se va desfășura în Bucovina de Nord – regiunea Cernăuți – cei patru jurnaliști (români și maghiari) realizând reportaje de teren în școlile românești din zonă, căutând familii tinere care vor să-și facă carieră acasă, pe paliurile natale. Cele două echipe conduse de Mirela Cara (Sfântu Gheorghe-Sepsiszentgyörgy) și Csaba Szabó (Cluj-Kolozsvár) vor vizita zilnic trei comunități românești căutând mai ales acele evenimente, trenduri, care demonstrează Europei că fenomenul conviețuirii interetnice are și caracteristici frumoase, pragmatice, dătătoare de speranță pentru cei care nu vor să se asimileze sau să emigreze în Occident.



În fiecare săptămână, cei care caută casa memoriala a lui Marin Preda găsesc o rușine, o ruină. O construcție care stă să cadă, lăsată la voia întâmplării. Gardul legat cu sârmă, balarii crescute peste tot, căini liberi, protecție zero.Iar noi stăm într-o pasivitate distrugătoare și admirăm cum ne mai moare un simbol. Suntem o rușine… Satul lui Preda își dă ultima suflare, iar noi, destepții de români, nu suntem în stare să facem din el un muzeu.




Sus