Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Kontakt



Prezentarea consecutivă a celor două megaproiecte realizate în ultima perioadă de TVR Cluj – Auschwitz 70 și Armenocid 100 –, a sugerat publicului o anumită continuitate a unei tematici egzistențiale sumbre, atenționând lumea, că cele două momente negre ale umanității nici acum, în 2015 nu sunt arhicunoscute, ba chiar... recunoscute.



“Stăm la granița maghiaro-română, între Elek și Grăniceri (Ottlaka) cu primarul din Elek, Pluhár László și edilul din Grăniceri, Petre Claudiu Bătrânu. Drumurile care conduc aici – din ambele direcții – sunt de bună calitate. La întâlnirea celor două drumuri însă – pe linia graniței – se găsește o barieră închisă cu lacăt. Din partea ungară – pentru siguranță și mai mare – se văd și structuri mari de beton, pentru a bloca drumul. (Tanács István/ Népszabadság)”



Deci ar fi bine să uităm să-i mai facem grofi sau baroni din bășcălie pe politicienii certați cu legea, să nu-i folosim ca termen jignitor pe fondul îndoctrinării cu ideologia comunistă a luptei de clasă, accentuată și de un conținut etnic peiorativ. Nobilii nu se fac peste zi, ci se nasc nobili. Sunt precum gazonul englezesc: are nevoie de îngrijire zilnică și de 500 de ani ca să arate ca la carte...



Orbán Viktor devine puțin schizofrenic și atunci când susține că „Europa trebuie să fie a europenilor, Ungaria să fie a ungurilor”, pentru că atunci când vine vorba de țările din vecini, România sau Slovacia, nu mai gândește la fel.



Eu mi-am început activitatea în școala locală, numită Tamás Gyula, botezat după un învățător de odinioară a școlii acum trei ani. Chiar din prima zi mi-am dat seama că am ajuns într-un loc special: în curte în vorbele spuse în limba maghiară se mai amesteca și câte un cuvânt în rromă care-mi aducea aminte de vremurile când eram copil și mă jucam cu gaborii vecini. Da, mulți copii sunt romi, dar în cei trei ani de când predau aici eu nu am observat nici o diferență între ei: unii mai răi, alții mai ascultători, dar toți sunt copii.



În cultura maghiară la sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut a apărut mișcarea Táncház (Casa dansului popular – așa numeau cei din Sic locul desfășurării dansului), mișcare care a dorit să readucă dansul și cântecul popular în mediul în care a luat naștere, printre oameni. Adică înapoi de pe scenă – între oameni.



Cu toate greutățile create de autorități, anual s-au adunat zeci de mii de pelerini la procesiunea din sâmbăta rusaliilor. După 1990 numărul lor a crescut vertiginos, ajungînd și la 200 de mii de participanți. Interesant că în presa română numărul pelerinilor este prezentat ca fiind de câteva mii – încercînd să bagatelizeze evenimentul –, în presa maghiară de câteva sute de mii.




Sus