Miercuri, 24 Octombrie 2018
Miercuri, 24 Octombrie 2018


Kontakt



Eu m-am simțit bine și la aceasta ediție a Zilelor Culturale Maghiare. Știți, în fiecare an, timp de o săptămână, într-un fel anume redevin copil. În minte îmi revenin clișee, frânturi de discuții, tipuri de oameni, pe scurt Clujul de acum jumătate de secol. Ce bine e când ne bucurăm împreună!



Sute de copii maghiari au primit posibilitatea de a crea haine simple, de a mânui ustensile de fierar,potcovar, cojocar, dogar sau să mulgă capra – observând cum se pot folosi la maximum resursele zootehnice. În acest an senzația la „Parcului Feudal” era pâslitul și tehnica asedierii cetăților. Pâslitul a adunat copii mai mici și mai mari laolaltă, tinerii candidați la rangul de meșter pâslar s-au întrecut în a crea mini-îmbrăcăminte, trecând pe urmele lui Sadoveanu, C.Petrescu și Sahia („Era gros îmbrăcat, c-o șubă de berbece, cu cizme de pîslă – SADOVEANU; Boldur Iloveanu se ridicase în straiele urîte și vechi, cu papucii de pîslă neagră – C. PETRESCU; Își scotea timid pălăria de pîslă – SAHIA).



Dragi conaționali, parte a acelui „public mai larg decât cel specializat”, străduiți-vă să nu vă mai manifestați precum troglodiții și mai ales, nu vă mai faceți din orice „chip cioplit”. Știți și dacă nu vă spun eu, megalitul ce-și reflectă rânjetul în apele Dunării nu a fost realizat la comanda lui Decebal ci a lui Drăgan, iar dispariția „misterioasă” a buzduganului lui Hunyadi de la Zeicani ori tăcerea ce s-a așternut peste centrul Clujului, acolo unde la finele secolului al XX -lea, în craterele tricolore, trecutul rezona altfel decât ne așteptam noi, nu sunt argumente ci făcături.



Vineri după masa pietonalul orașului Bistrița a fost înviată de sosirea a 12 husari, care sunt într-un maraton de promovare a culturilor cavalerești maghiare. Ocazia cu care au trecut prin Bistrița este centenarul la zi al ultimei nopți de dragoste din 1916 a husarilor – o noapte care s-a prelungit în prima zi de război. Husarii de atunci nu mai există – majoritatea lor au murit deja în primele zile ale războiului -, însă posteritatea nu a uitat acest eveniment dulce-amărui: ultima noapte în viață a husarilor...



Am avut ocazia de a participa la Debreceni Nyári Egyetem (Școala de Vară de la Debrețin) și să văd cum maghiarii știu și astăzi să continue o mare tradiție culturală și instituțională, începută în epoca interbelică, și să-și promoveze la nivel internațional limba și propriile valori naționale. Cred că, preluând și generalizând modelul oferit de Universitatea din Debrețin, țările europene vor putea să-și păstreze propriile valori, în condițiile unei diversități creatoare.



Atât românii, cât și maghiarii sunt conștienți de acest fapt, dar cu toate acestea, deși a trecut aproape un secol de la momentul Trianon, primii n-au isprăvit cu împăunatul, iar ceilalți încă nu și-au revenit deși, în ceea ce-i privește pe maghiarii transilvăneni, mulți anticipaseră evoluțiile din regiune - „însărăcita și obosita societate maghiară din Transilvania, care și-a pierdut speranța, este nevoită să se retragă pas cu pas, în mod continuu, în toate aspectele în fața românilor care avansează în rânduri unite, sub o unică conducere conștientă. Ne prevedem soarta și nu ne putem aștepta la vreo minune.



Când le-am spus de orașul clădit de maghiari și sași... despre maghiari care știu aproape toate clădirile din centru după fostul proprietar fondator..., când le-am spus de primarul Linczegh János, care a salvat orașul de turci... despre începutul secolului 20, când Kolozsvárul încerca să concureze arhitectural cu Budapesta, fiind convins că o ajunge în urmă... După toate astea tinerii români m-au întrebat: „noi românii de ce nu sărbătorim 700 ani Kolozsvár? De ce nu trecem la stema oficială? De ce nu vorbim de Kolozsvár, clădit de maghiari și sași. Ar fi oare rușine?”




Sus