Sâmbătă, 18 August 2018
Sâmbătă, 18 August 2018


Kontakt



Vineri după masa pietonalul orașului Bistrița a fost înviată de sosirea a 12 husari, care sunt într-un maraton de promovare a culturilor cavalerești maghiare. Ocazia cu care au trecut prin Bistrița este centenarul la zi al ultimei nopți de dragoste din 1916 a husarilor – o noapte care s-a prelungit în prima zi de război. Husarii de atunci nu mai există – majoritatea lor au murit deja în primele zile ale războiului -, însă posteritatea nu a uitat acest eveniment dulce-amărui: ultima noapte în viață a husarilor...



Am avut ocazia de a participa la Debreceni Nyári Egyetem (Școala de Vară de la Debrețin) și să văd cum maghiarii știu și astăzi să continue o mare tradiție culturală și instituțională, începută în epoca interbelică, și să-și promoveze la nivel internațional limba și propriile valori naționale. Cred că, preluând și generalizând modelul oferit de Universitatea din Debrețin, țările europene vor putea să-și păstreze propriile valori, în condițiile unei diversități creatoare.



Atât românii, cât și maghiarii sunt conștienți de acest fapt, dar cu toate acestea, deși a trecut aproape un secol de la momentul Trianon, primii n-au isprăvit cu împăunatul, iar ceilalți încă nu și-au revenit deși, în ceea ce-i privește pe maghiarii transilvăneni, mulți anticipaseră evoluțiile din regiune - „însărăcita și obosita societate maghiară din Transilvania, care și-a pierdut speranța, este nevoită să se retragă pas cu pas, în mod continuu, în toate aspectele în fața românilor care avansează în rânduri unite, sub o unică conducere conștientă. Ne prevedem soarta și nu ne putem aștepta la vreo minune.



Când le-am spus de orașul clădit de maghiari și sași... despre maghiari care știu aproape toate clădirile din centru după fostul proprietar fondator..., când le-am spus de primarul Linczegh János, care a salvat orașul de turci... despre începutul secolului 20, când Kolozsvárul încerca să concureze arhitectural cu Budapesta, fiind convins că o ajunge în urmă... După toate astea tinerii români m-au întrebat: „noi românii de ce nu sărbătorim 700 ani Kolozsvár? De ce nu trecem la stema oficială? De ce nu vorbim de Kolozsvár, clădit de maghiari și sași. Ar fi oare rușine?”



Ideea pe care vreau să insist este aceea că după 800 de ani de viețuire pe teritoriul unei țări, aceea este țara ta. Secuii, ca și sașii și maghiarii trăitori în Ardeal de la începutul mileniului doi, se pot considera în egală măsură astăzi băștinași pe aceste meleaguri. Sunt, dacă vreți, „proprietari de bună credință” asupra locurilor unde trăiesc.



Problema este că neavând un steag sub care să lupte, a fost creat repede unul, care este cel pe care îl folosesc și astăzi. Deci când a fost creat steagul, românii și secuii luptau alături, iar steagul nu a supărat pe nimeni. Acum luptam iar împreună împotriva sărăciei, greutăților și vremurilor grele, dar steagul le stă în gât unora.



Cu bucurie am constatat, că internetul oferă informații și în limba română despre Alpár Ignácz, o situație oarecum aparte pe tărâmul comunicării româno-maghiare, deoarece în nenumărate cazuri publicul românesc nu are de unde să știe despre clădirile și palatele administrative finanțate de statul maghiar, despre specificitățile acestora – despre perioada când Kolozsvár a început să concureze cu Budapesta pentru trofeul de cel mai elegant oraș al Ungariei de atunci.




Sus