Miercuri, 15 August 2018
Miercuri, 15 August 2018


Kontakt



– Există totuși o diferență de mentalitate între transilvăneni și cei din Ungaria – spune Zoli. Aici parcă lumea e mai închisă și mai invidioasă. Și nouă ni se spune des, că de ce am venit aici, de ce nu era bine în România, că aici iau locurile de muncă de la ungurii ”adevărați”. Dar ne-am obișnuit... Trăim bine, copii au șanse reale de a face carieră, statul maghiar sprijină mult familiile cu copii... – Aveți cu cine vorbi românește? – Nu prea... Românii de aici sunt greco-catolici, dar preotul e maghiar... De obicei se traduce misa... Adevărul e, că românii de aici nu prea vorbesc româna, deși au condiții.



– Aveți dreptate, școala din Aletea are o atmosferă aparte – spune ea -, însă nu neapărat pentru platanul uriaș, ci pentru gălăgia din recreație... Ce vreau să spun cu asta? E vorba de faptul că în pauze copii vorbesc și pălăvrăgesc mai mult în română.



Prin vizitarea școlilor administrate de Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria (școlile bilingve, adică instituții de învățământ în care o parte a obiectelor de studiu sunt predate în limba română respectiv cele finanțate de autoritățile locale prin KLIKK, unde româna se predă ca obiect de studiu 5+1 ore pe săptămână) membrii echipei generează discuții în limba română cu dascăli și elevi, încercând să evalueze starea de fapt a învățământului în limba română.



Românul e religios doar de marile sărbători, două pe an, nu și în griul monoton al fiecărei zile. Nivelul moral și de coeziune al societății românești nu este cel al unei societăți în care religia ar juca cu adevărat un rol binefăcător. Acesta este și unul dintre argumentele care demonstrează că introducerea religiei în școlile laice nu s-a răsfrânt deloc pozitiv asupra societății românești, beneficiile fiind tot de ordin material de care s-au bucurat profesorii de religie și clerul. Poate dacă clerul ar fi reprezentat de oameni cu adevărată vocație spirituală și morală care să fie exemple de urmat, credința n-ar mai fi o formă fără fond nici în rândurile mirenilor.



Eu m-am simțit bine și la aceasta ediție a Zilelor Culturale Maghiare. Știți, în fiecare an, timp de o săptămână, într-un fel anume redevin copil. În minte îmi revenin clișee, frânturi de discuții, tipuri de oameni, pe scurt Clujul de acum jumătate de secol. Ce bine e când ne bucurăm împreună!



Sute de copii maghiari au primit posibilitatea de a crea haine simple, de a mânui ustensile de fierar,potcovar, cojocar, dogar sau să mulgă capra – observând cum se pot folosi la maximum resursele zootehnice. În acest an senzația la „Parcului Feudal” era pâslitul și tehnica asedierii cetăților. Pâslitul a adunat copii mai mici și mai mari laolaltă, tinerii candidați la rangul de meșter pâslar s-au întrecut în a crea mini-îmbrăcăminte, trecând pe urmele lui Sadoveanu, C.Petrescu și Sahia („Era gros îmbrăcat, c-o șubă de berbece, cu cizme de pîslă – SADOVEANU; Boldur Iloveanu se ridicase în straiele urîte și vechi, cu papucii de pîslă neagră – C. PETRESCU; Își scotea timid pălăria de pîslă – SAHIA).



Dragi conaționali, parte a acelui „public mai larg decât cel specializat”, străduiți-vă să nu vă mai manifestați precum troglodiții și mai ales, nu vă mai faceți din orice „chip cioplit”. Știți și dacă nu vă spun eu, megalitul ce-și reflectă rânjetul în apele Dunării nu a fost realizat la comanda lui Decebal ci a lui Drăgan, iar dispariția „misterioasă” a buzduganului lui Hunyadi de la Zeicani ori tăcerea ce s-a așternut peste centrul Clujului, acolo unde la finele secolului al XX -lea, în craterele tricolore, trecutul rezona altfel decât ne așteptam noi, nu sunt argumente ci făcături.




Sus