Sâmbătă, 24 Februarie 2018
Sâmbătă, 24 Februarie 2018


Kontakt



– Venim, indiferent de vreme... – îmi spunea directorul Dezső Vencel. – Dacă-i vânt, dacă-i omăt, noi suntem aici...



Dacă secuii îndrăznesc să se plângă li se va reproșa că sunt trădători și că vor autonomie. Însă de ce oare autoritățile românești îi tratează pe secui ca inamicul public? Oare ce ce este rău în momentul când o minoritate își păstrează tradițiile și de ce se urmărește asimilarea ei? Ce este rău într-o plăcuță prin care turiștii sunt atenționați că întră în Ținutul Secuiesc? Sunt întrebări la care răspunsul etic este simplu: nu este nimic rău în faptul că o minoritate luptă să își păstreze identitatea.Rău este că autoritățile românești consideră că dreptul la identitate al secuilor este un atentat la siguranța națională.



Dacă România ar implementa Carta europeană a limbilor regionale si minoritare, Conventia cadru pentru protectia minorităților naționale și Tratatul de bună vecinătate si cooperare dintre România și Ungaria – toate semnate si ratificate cu mulți ani în urmă, atunci peisajul relațiilor interetnice din Ardeal ar arăta incomparabil mai bine.



Însă eu am înțeles că Ținutul Secuiesc este doar o provincie din România precum Oltenia, Muntenia, Banat, Maramureș sau Bucovina. Ei bine toate aceste provincii au tradițiile și specificul lor și este normal să aibă dreptul la autonomie pentru a le putea valorifica. Nu cred de pildă că guvernul de la București ar putea să priceapă sentimentele sufletești ale secuilor care cântă Ozosep sau ale oltenilor care cântă M-a făcut muica oltean (repetiția verbului a cânta este intenționată).



Nu, nu sunt fan Tőkés. Are ale lui, bine și rele, ca toți. Însă e incontestabil ceea ce a fost în momentul decembrie '89. Tőkés László de atunci, acela decorat, a fost și rămâne simbolul unui popor care s-a revoltat împotriva unei dictaturi. Nu al maghiarilor, nu al bisericii reformate, nu al revizioniștilor. Al românilor. De acolo a pornit. În caz că s-a uitat, cum se uită totul în funcție de memoria voit selectivă și mizerabilă a unora.



„Dealtfel, azi știm că nu era vorba de nici o provocare a securiștilor. Era inițiativa unui grup de prieteni de la restaurantul Cina, îi știm după nume: Borbély Zoltán, Kovács Tibi, poetul Ion Monoran – el nu mai trăiește – și Daniel Zăgănescu. Acolo, la masa restaurantului Cina, la o bere cei patru au decis: băieți, acum ori niciodată, mergem și transformăm această poveste în manifestație anti-comunistă.”



La un moment dat a apărut în mulțime în fruntea unei delegații primarul Timișoarei. Doreau să vorbească cu Tőkés László. Au luat cu ei câțiva oameni de pe stradă la această discuție, între ei și pe Gazda Árpád, ca după ce se termină tratativele, acești oameni, fiind din mulțime, să transmită credibil despre ce a fost vorba.




Sus