Duminică, 22 Aprilie 2018
Duminică, 22 Aprilie 2018


Kontakt



Înainte de a încheia, în loc de concluzie, vă voi spune că în mintea mea, nenumăratele steaguri roșu, galben, albastru ce fâlfâie până dincolo de Gyula, loc unde în curând vor fi mai numeroase decât înșiși etnicii români, sunt încă o fațetă a conflictului dintre cele națiuni. Azi e 1 Decembrie și sper să fie o zi liniștită, iar noi românii să fim în stare să medităm asupra faptului că o atitudine ce nu-i minimalizează pe învinși nu face decât să sporească meritul învingătorilor.



În hora naționalismelor intră – spre suprinderea mea – și Ministerul de Externe al Ungariei, care îi sfătuiește diplomații săi să nu participe la nici o manifestație sau întrunire care se leagă de 1 Decembrie, provocând durere românilor și satisfacție maghiarilor. Până ce presa din Ungaria inundă cu ministrul de externe Péter Szijjártó (altminteri un diplomat stimat de mine) sfătuindu-și diplomații să ocolească sărbătoarea românilor (provocând durere românilor), în România președintele Nicolae Iohannis (altminteri un om educat) își continuă discursul ostentativ împotriva maghiarilor prin a folosi expresia inventată de el: „Noi toți suntem români” (o afirmație care nu și-a permis nici Ceaușescu, el folosind „români, maghiari , germani... și alte naționalități”).



Într-o astfel de țară, în ziua de 1 Decembrie, ar trebui să mă îmbrac în ie românească și să îmi pun la piept o panglică tricoloră apoi să ies în stradă la paradă și să mă las pătrunsă de muzica de fanfară într-atât, încât să uit de mizerabila atitudine a politicienilor care acționează coroziv asupra României. Ar trebui să urlu ”Deșteaptă-te, române!” și să aplaud frenetic, recunoscătoare până la lacrimi față de providența care s-a îndurat să mă ”planteze” pe acest pământ al vrednicilor daci. Aș putea să postez pe Facebook mesaje de ”La mulți ani!” însoțite de poze cu frumosul drapel românesc ca să reiasă mândria de româncă pe care o resimt vreme de o zi.



Ne-am împărțit în tabere și luptăm ca fraierii: cei din țară cu cei plecați, românii cu maghiarii, românii cu rromii, toți cu niște stereotipii și granițe ale creierelor... Cine și ce câștigă din asta? Cu siguranță nu populația. Nu oamenii de rând. Cu mâinile lor doar se dezgroapă potcoavele de cai morți și cu gurile lor se lansează provocările ce duc la dezbinarea atât de necesară celor ce dețin controlul absolut al vieților voastre și ale copiilor voștri.



Fără teme, copilul nu va ști că are și obligații, nu va învăța să-și organizeze timpul liber, ci va ajunge dependent de jocurile electronice și de site-urile manipulatoare de pe internet. Tocmai datorită concurenței acestor instrumente de loisir care dau o dependență adesea nocivă, temele trebuie să devină atractive, iar pentru asta există soluția transdisciplinarității, mai ales prin teme de proiect. Alibiul că acestea nu sunt posibile la toate disciplinele nu funcționează.



Am ajuns subiect de ONU, oameni buni. Între tematicile foametelor din Africa, Coreea de Nord și mortalitate infantilă mondială, diplomații aud de Kolozsvár și de un oraș „multicultural” în care prefecătoria se ridică la rang de artă. Iată, falnicul și educatul Cluj ajunge bufonul Europei culturale!



Unde erau românii? Cel puțin din 1377 sus în Feleac, păzind prin „întunecata pădure felecană” drumul strategic între Cluj și salinele din Turda (în Evul Mediu sarea era valută forte. Sunt documentate cazuri de regi care și-au plătit meseriașii în cuburi de sare- ceea ce-i transforma pe respectivii salariați în oameni făcuți pe mult timp.) Și felecanii au păzit bine.




Sus