Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Kontakt



Atât românii, cât și maghiarii sunt conștienți de acest fapt, dar cu toate acestea, deși a trecut aproape un secol de la momentul Trianon, primii n-au isprăvit cu împăunatul, iar ceilalți încă nu și-au revenit deși, în ceea ce-i privește pe maghiarii transilvăneni, mulți anticipaseră evoluțiile din regiune - „însărăcita și obosita societate maghiară din Transilvania, care și-a pierdut speranța, este nevoită să se retragă pas cu pas, în mod continuu, în toate aspectele în fața românilor care avansează în rânduri unite, sub o unică conducere conștientă. Ne prevedem soarta și nu ne putem aștepta la vreo minune.



Când le-am spus de orașul clădit de maghiari și sași... despre maghiari care știu aproape toate clădirile din centru după fostul proprietar fondator..., când le-am spus de primarul Linczegh János, care a salvat orașul de turci... despre începutul secolului 20, când Kolozsvárul încerca să concureze arhitectural cu Budapesta, fiind convins că o ajunge în urmă... După toate astea tinerii români m-au întrebat: „noi românii de ce nu sărbătorim 700 ani Kolozsvár? De ce nu trecem la stema oficială? De ce nu vorbim de Kolozsvár, clădit de maghiari și sași. Ar fi oare rușine?”



Ideea pe care vreau să insist este aceea că după 800 de ani de viețuire pe teritoriul unei țări, aceea este țara ta. Secuii, ca și sașii și maghiarii trăitori în Ardeal de la începutul mileniului doi, se pot considera în egală măsură astăzi băștinași pe aceste meleaguri. Sunt, dacă vreți, „proprietari de bună credință” asupra locurilor unde trăiesc.



Problema este că neavând un steag sub care să lupte, a fost creat repede unul, care este cel pe care îl folosesc și astăzi. Deci când a fost creat steagul, românii și secuii luptau alături, iar steagul nu a supărat pe nimeni. Acum luptam iar împreună împotriva sărăciei, greutăților și vremurilor grele, dar steagul le stă în gât unora.



Cu bucurie am constatat, că internetul oferă informații și în limba română despre Alpár Ignácz, o situație oarecum aparte pe tărâmul comunicării româno-maghiare, deoarece în nenumărate cazuri publicul românesc nu are de unde să știe despre clădirile și palatele administrative finanțate de statul maghiar, despre specificitățile acestora – despre perioada când Kolozsvár a început să concureze cu Budapesta pentru trofeul de cel mai elegant oraș al Ungariei de atunci.



Iată un premiu Nobel pierdut la Kolozsvárul de atunci, azi: Cluj-Napoca. Dacă primea și el acest premiu, lista „Nobeliștilor” savanți maghiari – sau de origine maghiară – ar fi fost și mai lungă. Însă umbra uriașă a lui Apáthy István cade nu numai pe primele scări ale „vilei Mikó” sau celelalte scări care leagă etajele clădirilor universitare concepute și administrate de el, ci și pe agenda de lucru a urmașilor săi.



Interesant, cât de puțini sunt cei care ar observa că cele trei națiuni din Transilvania – sașii, maghiarii și românii – sunt prezenți și clădesc în felul lor această regiune de cel puțin 800 – 1000 de ani. Unii poate mai de mult. Dacă este însă așa, atunci cum de nu devine caraghioasă întrebarea urbano-legendară cum că „cine a fost primul”? Păi 800-1000 de ani de prezență nu-i ajunge unei națiuni să spună: este patria mea? Există undeva un tabel care prin rubricile sale ne arată câți ani trebuie să fii prezent într-o regiune (formând regat, fondând orașe și cultură - sau nu) ca să-ți simți meleagurile natale ca patria ta? Câți ani ar fi trebuit să fie prezenți pe aceste meleaguri ungurii, ca să poată spună că „este patria mea”? 1000? 1100? 2000? 3000? Dar românii? Dar sașii?




Sus