Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Kontakt / Azi, 21 februarie: victorie pentru Cluj/Kolozsvár

Azi, 21 februarie: victorie pentru Cluj/Kolozsvár

Ce simt eu acum? Am participat la procesul plăcuțelor bilingve în calitate dublă: de președinte al Asociației Minority Rights și avocat al acestei asociații. Am câștigat procesul în prima instanță azi, 21 februarie 2017, marți. O împlinire deplină pe plan profesional.

Stimați prieteni români! M-am gândit, oare ce simțiți voi? Prin „prieteni români” înțeleg toți concetățenii Clujului, deoarece din start refuz orice sentiment de distanțare sau ură între români și maghiari. V-ați mira cât de mare este cercul prietenilor apropiați de etnie română. Unii au fost de acord cu demersurile mele alții nu.




În orice caz, azi mulți m-au sunat și m-au felicitat, chiar și din categoria celor care au fost împotriva ideii de indicatoare bilingve. Și asta este mare lucru. Întotdeauna am fost deschis, mi-am împărtășit părerile și năzuințele mele atât ca om, cât și ca maghiar. Niciodată nu m-am supărat pe vreun român care a contestat vreuna din drepturile minorității maghiare.

Totdeauna am purtat discuții civilizate și dispute interesante. Fără ură…Și să știți, că și acesta este mare lucru. De multe ori am participat la unele discuții în cercuri unde erau numai maghiari. Dacă în asemenea cercuri s-au spus lucruri jignitoare despre români, întotdeauna am intervenit și mi-am exprimat dezacordul. Adică, să fiu cinstit, nu întotdeauna….

Au existat, e drept, puține ocazii, când am tăcut și am înghițit. Mi-e rușine de aceste acte de lașitate, vă cer scuze și, profitând de solemnitatea ocaziei, mă angajez ca în viitor să nu mai fiu laș. Apropo de lașitate, la un termen, un intervenient accesoriu în sprijinul asociației reclamante reprezentate de mine ca avocat, un bătrân de circa optzeci de ani mi-a strâns mâna. „Vă mulțumesc pentru curajul Dumneavoastră,

Dumnezeu să vă ocrotească”.

Avea lacrimi în ochi. I-am zâmbit, dar i-am spus că am nevoie de mult profesionalism, dar de curaj nu. Tot cu acea ocazie un ziarist maghiar m-a întrebat dacă am fost amenințat pentru curajul meu civic. L-am asigurat, că nu am primit nicio amenințare din partea vreunui român. Și ca și făcut….

Stăteam pe coridorul Tribunalului Cluj, nu trec cinci minute de la întrebarea reporterului, când aud o voce furioasă: „care-i avocatul cu tăblițele”. Îmi întorc capul și se apropie de mine un tânăr chipeș, bine îmbrăcat, așa pe la vreo doi metri, atletic și cu chipul furios… Știți, o apropiere de genul la care deja te gândești să ridici mâinile în garda de apărare…”Dumneavoastră sunteți avocatul cu Kolozsvár-ul?”. „ Da eu”.

Respira din greu și se uita la mine destul de urât. De sus. „Uitați care-i treaba. Am niște prieteni turci, care vor inscripționarea Clujului în limba turcă pe indicatoare!” Am băgat mâna în buzunar, i-am întins o carte de vizită și i-am spus: „fără problemă, sunați-mă în zilele următoare, facem o programare să vină la mine la birou. Puteți să mă angajați și Dumneavoastră pentru prietenii turci, dar să nu uitați să-i puneți să scrie pe o foaie denumirea exactă în limba turcă a municipiului Cluj-Napoca”.

Am zâmbit și l-am învins pe tânărul furios, fără arme. Doar cu arma zeiască a umorului. El și-a întors spatele și a plecat. Probabil, să-și ascundă zâmbetul. Acesta a fost cel mai violent român…

Vă mulțumesc. Și nu mi-e frică de voi, că nu am de ce. Nu pentru că sunt curajos, ci pentru că sunteți oameni de omenie. Și: am avut încredere în justiția română, am încredere și voi avea încredere. Și încrederea se răsplătește, așa cum s-a întâmplat și astăzi…




Sus