Vineri, 24 Mai 2019
Vineri, 24 Mai 2019


Kontakt / Grădina Csiky din Gheorgheni (Gyergyószentmiklós) – „pădurea este a celor care o cară”?

Grădina Csiky din Gheorgheni (Gyergyószentmiklós) – „pădurea este a celor care o cară”?

Grădina Csiky din Gheorgheni cu greu se mai poate numi grădină, deoarece numai pe alocuri are gard. Probabil și porțiunile de gard au ajuns lemn de foc în sobele unor oameni mai mult sau mai puțin nevoiași, precum au ajuns și unii dintre arborii rari din colecția dendrologică a regretatului doctor Csiky, fondatorul renumitei grădini. Deunăzi poliția locală din oraș a depistat în curtea unui cetățean trei căruțe de bușteni proveniți din respectiva grădină.



Citind despre întâmplarea de la Gheorgheni mi-am adus aminte de un interesant studiu, semnat de cercetători în domeniul silvic, în care autorii afirmau nici mai mult nici mai puțin că în accepțiunea comunităților rurale „pădurea este a celor care o cară”.

Proprietatea privată – fie ea proprietatea unor oameni, familii sau proprietate comunitară, precum sunt composesoratele – deci nu a fost chiar așa de sfîntă, precum se dorește a fi în accepțiunea liberală, normele interne ale comunității au permis tăierea lemneleor pentru satisfacerea necesităților proprii: lemn de foc pentru nevoiași, bătrăni, lemn de construcție pentru tinerii căsătoriți sau pentru reconstrucția unor locuințe afectate de calamități, dar nu acceptau tăierea lemnelor în scop comercial. Cei care nu se supuneau acestor norme, au fost sancționați de comunitate.

Apoi a urmat perioada comunismului, când lozinca a fost: totul este al poporului, mai bine zis al clasei muncitoare de la oraș și de la sate. Iar poporul, clasa muncitoare a considerat că nu-i păcat să duci acasă, să te înfrupți din ce-i al tău. Și așa a cărat acasă îngrijitorul de la CAP laptele muls, muncitorul de la fabrică pulovărul, șurubul, sau piesa care „tot va fi bună la ceva”, vopseaua din atelier. Și arborii din pădure.



După revoluția – sau ce-o fi fost – din 1989, cu întârzieri, vrând/nevrând – mai degrabă nevrând – a pornit și procesul de retrocedare a proprietăților, și o parte din ce a fost în proprietatea poporului, adică a nimănui, dar pe care fiecare o știa a sa și așa și se raporta la ea, a trecut încet în proprietate privată. În acest timp de răscruce au început cu adevărat să care pădurea, iar căratul pădurii s-a transformat din sport național de masă în sport de elită accesibil doar câtorva persoane privilegiate. Și această transformare a avut diferite etape: la început cărau mai mulți dar cantitățile erau mai mici, acum cară mai puțini, dar în cantități industriale.

Mai nou defrișările masive se pun în cârca firmelor multinaționale care lucrează pe la noi, cu toate că pădurile sunt tăiate și lemnul este vândut lor de către altcineva. Chiar dacă este vândut mult sub preț, afacerea rentează, fiindcă e vorba de cantități mari.



Deci „căratul lemnelor” din pădure s-a transformat într-o veritabilă industrie, având o infrastructură bine pusă la punct de la postata din pădure până la poarta fabricii de prelucrare. Am vaga bănuială că această industrie nu s-ar fi putut dezvolta fără știrea unor reprezentanți „binevoitori” ai autorităților cu competențe în domeniu, care au închis ochii asupra celor întâmplate. Nu cred că această industrie ar fi funcționat mai bine de un sfert de secol fără ca reprezentanții acestor autorități să nu știe cine sunt băgați pănă la degetul mare, pănă la cot, pănă la brâu sau pănă peste cap în biznisul cu lemne.

Dacă o ținem tot așa, furatul lemnelor se va termina odată cu defrișarea ultimului arbore. Iar proprietarii de drept vor avea pădurile proprii în folosul propriu dacă își plantează și cresc singuri păduri pe terenurile redobândite, dar rase de păduri.

Deci cele întâmplate în grădina Csiky din Gheorgheni arată mai mult a „căratul” acceptat de comunitate din considerente sociale. Păcat că statul – prin reprezentanții săi – nu are grijă de grădina aflată în proprietatea lui, arborii rari sfărșesc în sobele unor oameni nevoiași. Gardul din jurul grădinii a marcat cândva limitele proprietății. Nemaiexistând aceste limite, lipsește și respectul, intangibilitatea proprietății private.






Sus