Marţi, 17 Septembrie 2019
Marţi, 17 Septembrie 2019


Kontakt / Misterul identității naționale sau despre nefericirea de a fi român

Misterul identității naționale sau despre nefericirea de a fi român


Când Klaus Iohannis a întrebat în Parlament: „Ce fel de națiune vrem să fim?!" a ridicat o întrebare veche de o sută și ceva de ani. De fapt care mai este identitatea națiunii noastre, acum că ne apropiem de centenarul „Marii Uniri”? Mi se pare tot mai evident că România rămâne un mister identitar. Poate chiar un miracol de incoerență a identității, care continuă să funcționeze printr-o fuziune aparent imposibilă.

Inefabila psihologie a comunității din care facem parte a fost explorată de mulți, de la Rădulescu-Motru până la recentele studiile de psihologie cognitivă realizate de Daniel David. În fond ce e în capul românilor?, poate ar trebui să ne întrebăm mai des. Și nu ajunge să punem eticheta „paradoxalității” ca să credem că am ajuns să înțelegem această națiune stranie, din care facem parte cu toții.

Pare că nici nu suntem compatibili unii cu alții. În fond ce pot să aibă în comun în om care a emigrat în anii 90, care s-a întors în România după 2007 și un cetățean care a stat în apartamentul dobândit în epoca lui Iliescu și construit pe vremea lui Ceaușescu? Există o ruptură evidentă între marile orașe ale României, unde au manifestat sute de mii de oameni, și micile comunități urbane unde susținătorii luptei anticorupție abia dacă se numărau pe degetele de la o mână. Există o Românie creativă, care exultă de inteligență și inspirație (după cum am văzut pe miile de pancarte din ultimele zile) și o Românie tăcută și închisă în sine.

     

Însă România nu este compusă numai din două părți, așa cum repetă mulți stereotipul celor „două Românii”. Ea nu este scindantă între demonstranții urbani și civilizați, angajați ai unor multinaționale, cărora li s-ar opune o clasă politică întemeiată pe voturile unei populații rurale, mai degrabă săracă și cu studii medii. România este compusă și din milioanele de conaționali care trăiesc în așa-zisa „diasporă”, iar rolul lor în formarea mentalului colectiv a fost mai mult decât evident în alegerile prezidențiale de la finalul lui 2014. Ea este și a tinerilor care nu au drept de vot, dar care își imaginează viitorul în această țară. România este, în cele din urmă, un produs nefinalizat al unor idei generoase.

Așa cum a demonstrat extrem de elocvent Benedict Anderson în studiul său despre identitatea națională, de fapt toate națiunile sunt „comunități imaginate” (nu neapărat imaginare), rezultate dintr-un îndelungat proces intelectual. Italia sau Germania moderne au fost și ele rezultatul unui efort similar. Ce ne mai face să stăm împreună? Ce se întâmplă în imaginarul nostru colectiv? De fapt suntem cu toții rezultatul momentului întunecat al propriei noastre nașteri. Națiunile, ca și indivizii, au această componentă de psihologie colectivă.

Provenim cu toții dintr-o beznă pe care nu am reușit să o depășim. Țara în care trăim, și care s-a numit „România” abia după Constituția din 1866, a fost o vreme un conglomerat compus din două „principate române”. Unirea celor două „principate” și apoi extinderea lor prin asocierea Transilvanie și, temporar, a Basarabiei a adăugat o serie de probleme. 

Pentru că statul românilor a fost de la bun început un conglomerat creat de către o elită urbană, raționalistă și cosmopolită, care a încercat în mod constant să conformeze o populație rurală și mai degrabă obscurantistă, pare că fuziunea nu s-a încheiat. Această beznă ideatică a devenit evidentă în timpul imenselor manifestații împotriva a „ordonanței corupților”. România care a votat pe 11 decembrie nu este totuna cu România creativă și activă, pătrunsă de spirit civic.

Dar România este un mister identitar pentru că, dacă ne uităm la natura polimorfă a grupurilor care o compun, nici nu ar trebui să coexistăm. Undeva în negura subconștientului nostru tindem să repetăm ceea ce ne face nefericiți. Tindem să nu fim compatibili. Unii politicieni de tinichea strigă că suntem în pericol de a se declanșa un iminent „război româno-român” (poate din pricina unor lecturi incomplete din Dilema veche), alții sunt îngrijorați că ne pierdem identitatea în Uniunea Europeană, în vreme ce tot mai mulți scot de la naftalină patriotismul naționalist.

Când Președintele român, de etnie germană, s-a adresat Parlamentului unii aleși ai poporului din sală au strigat: „Rușine, ai rupt țara în două!”. Ideea lor pare a fi împărtășită și de către unii manifestanți ajunși în fața Palatului Cotroceni, care au zbierat slogane precum: „Iohannis, nu uita, România nu-i a ta”, dar și pancarte pe care scria, în limba germană: „Iohannis, ești o rușine pentru țară”. Alte pancarte încropite îi cereau președintelui: „Să pleci din țara mea”. Desigur, am ales să ignor mesajele ofensatoare care îl asociau pe Iohannis cu o ideologie dezvoltată în Germania anilor 30.

Ce nu înțeleg parlamentarii sau cetățenii care strigă către președintele Iohannis „să stea cu poporul lui”? Faptul că națiunea română, născută din mai multe uniri succesive, este a tuturor celor care au fost integrați în acest stat, de la maghiarii transilvăneni, la musulmanii dobrogeni.

În 1918 România a fost întemeiată, cu bună știință, pe o promisiune, aceea că va fi un spațiu ideal al toleranței etnice. Că va fi patria tuturor celor care o compun. România anului 2017 nu este țara creată în 1918.

Dar ea nu este nici țara creată în 1859. Pentru că, în chiar momentul formării primului stat modern românesc, prin unirea celor două principate de limbă română (Moldova și Țara Românească, căreia Imperiul otoman continua să-i spună Valahia), s-a produs un fapt politic care ne-a pus pe această traiectorie. Elitele din Moldova, coagulate în jurul „Partidei naționale”, de fapt marele partid unionist condus de Kogălniceanu, au făcut o serie de compromisuri.

Și, spre deosebire de Moldova, pentru că la București această „partidă” nu era majoritară, alegerea s-a făcut „sub presiunea străzii”. Dovadă că nașterea statului român nu a fost „pașnică” a fost atentatul cu bombă care trebuia să îl ucidă pe Cuza la începutul lui februarie 1859. În cele din urmă elitele românești au ales să treacă peste orgoliile lor private și personale, liberalii și conservatorii au trecut peste diferențele politice, și au optat pentru un ideal.

Acest ideal a fost enunțat de Alexandru Ioan Cuza în momentul alegerii sale și se întemeiază pe o promisiune la fel de misterioasă ca și identitatea națională, oarecum similară cu cea din primul paragraf al Constituției americane: „spre fericirea românilor”. Ce este această fericire românească?

Suntem astăzi mai fericiți decât în urmă cu un secol și jumătate? Se pare că nu. „România fericită” este, parcă astăzi mai mult ca oricând, o patrie a unor cetățeni nefericiți. Nu ne înțelegem între noi nu doar pentru că trăim pe falii tectonice distincte, ci și pentru că nu avem un ideal de fericire comună. Noroc că Guvernul a redenumit Ministerului Culturii cu titlul pompos de „Ministerul Culturii și Identității Naționale“. Suntem pe mâini bune.

Avem brand de țară, poate în curând vom avea și o identitate.

Originalul vezi AICI



Doru Pop este conferențiar universitar din 2008 la Facultatea de Teatru și Televiziune, departamentul de Cinema și Media, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj.




Doru Pop este conferențiar universitar din 2008 la Facultatea de Teatru și Televiziune, departamentul de Cinema și Media, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

Citeste mai mult: adev.ro/ol202d




Sus