Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Kontakt / La mulți ani, colegu!


Anul trecut de 15 martie, Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, un coleg jurnalist român m-a salutat cu „La mulți ani colegu!”. Eram în fața bisericii din centrul vechi al Clujului și mă grăbeam să mă pregătesc pentru relatare media despre serbare. La salutul colegului meu – pe care l-am cunoscut din vedere, de la conferințe de presă –, am rămas surprins, ba chiar șocat într-un fel, deoarece la noi, la maghiari, „La mulți ani!” se spune în decembrie respectiv începutul lui ianuarie, dorind colocvial un an nou fericit.

 Surprins, nu știam cum să răspund și – gândindu-mă că este vorba probabil despre un salut nevinovat-șmecheresc specific celor care lucrează în presă și văd multe lucruri în viațâ –, am tras și eu cu ochiul.

Am tras cu ochiul, sugerând prin aceasta, că am recepționat corect salutul lui vesel, care – după cele gandite de mine în acel moment –, puteau fi traduse cam așa: măi colegu, pe mine m-au trimis la serbarea voastră să relatez, apoi pe tine o să te trimită la a noastră, de 1 Decembrie. Asta e viața, și salarul e mic...

Au trecut câteva minute bune din serbare, când am început să-mi dau seama, că acest coleg avea fața prea seriosă, ca să mă salute așa, cu o astfel de nonșalanță, intim-colegială. Și mi-am adus aminte, că acest coleg este unul dintre cei mai apreciați publiciști din Cluj, un luptător pentru drepturile omului, și un cunoscut promovator de exemple pozitive din conviețuirea multiseculară româno-maghiară.



Și atunci mi-a picat fisa! Acest om mi-a dorit o sărbătoare de 15 Martie fericită, și nu un an nou fericit!

Având timp pentru a contempla asupra gafei făcute de mine (aoleo, ce s-a gândit el, când am tras cu ochiul, cu un semirânjet forțat?), în tot cursul serbării îmi puneam întrebări. Oare ce simte un român, când participă la o serbare națională maghiară, într-un spațiu unde sute de steaguri și simboluri îți transmit niște mesaje... negative. Negative, în ce sens?

 În România revoluția din 1848 este predată în școli nu prin prisma modernă a anului revoluționar european 1848, ci ca un fel de mișcare naționalistă, care practic a culminat într-un conflict român-maghiar.

Populația română neavizată când aude de 1848, se gândește automat la clișeele cunoscute (ungurii au măcelărit românii), și nicidecum la idealurile acestei lupte antihabsburgice (și mai încolo antirusești), printre care s-au găsit și ideea nobilă al eliberării iobagilor din Transilvania sau libertatea presei.

Această viziune unilaterală generalizată, conform căreia 15 Martie 1848 nu înseamnă altceva decât un act profund antiromânesc, face și acum ravagii în armonizarea relațiilor româno-maghiare.

Stând la serbare, după lungi minute de meditare asupra lucrurilor relațiilor româno-maghiare, m-am hotărât să-mi fac loc în mulțime, să trec pe la colegul meu român, să-i spun: mulțumesc, și scuze pentru atitudinea mea stupidă. Nu mai țin minte ce s-a întâmplat, că nu am reușit să dau de el. Apoi am uitat toată povestea.

Iată însă, că acum îmi vine știrea, conform căreia exact eu sunt acela, care va trebui să relateze pentru un anumit grup civil mediatic despre una dintre festivitățile din 1 Decembrie. Fiind zi liberă, nu primesc știrea cu un entuziasm aparte. Însă cu timpul încep să-mi aduc aminte de colegul meu jurnalist român.

Acum eu sunt în situația lui! Eu trebuie să stau într-un mediu ... incomod, ca să pot relata corect!
Iarăși o să am destul timp de contemplare asupra relațiilor româno-maghiare... Acum nu percepția unilaterală a fenomenului 15 Martie 1848 de către românii neavizați va fi tematica de meditare, ci invers: percepția unilaterală a zilei de 1 Decembrie de către majoritatea maghiarilor.

Sper să mă întâlnesc cu colegul meu jurnalist român, să am posibilitatea, să-mi explic comportamentul din anul trecut (dacă mai ține minte, desigur) și să-i spun și eu, la rândul meu: La mulți ani, colegu!

Fără să trag cu ochiul, desigur.





Sus