Joi, 19 Septembrie 2019
Joi, 19 Septembrie 2019


Kontakt / Ingredientul cel mai de preț

Ingredientul cel mai de preț


Evoluția genetică a unei etnii nu trebuie confundată cu evoluția sa culturală.

În istoria unei etnii ingredientul dominant în amestecul său genetic poate să se schimbe, fără ca acest lucru să-i pună în pericol existența, însă dacă se schimbă ingredientul dominant al culturii sale, care este limba pe care o vorbește, soarta ei este pecetluită. Ea dispare de pe scena istoriei, fiind înglobată genetic în amestecul etniei care a cucerit-o cultural, cu un ingredient al limbii mai puternic. Din această cauză bagajul cultural al unui popor este mai important, din punct de vedere al supraviețuirii lui, decât cel genetic.

Un exemplu bun în acest sens sunt dacii, a căror civilizație care nu avea la bază o cultură scrisă s-a dovedit ușor de convertit la civilizația cuceritorului roman a cărui limbă scrisă avea la acea dată o anvergură care depășea cu mult aria geografică controlată de alianța triburilor tracilor nord dunăreni condusă de dacul Decebal. Atunci limba latină era lingua franca a antichității, așa cum este în zilele noastre limba engleză, și se vorbea din Europa și Asia Mică până în Orientul Mijlociu și Africa.

Ca să realizăm mai bine câtă putere îi poate da cultura scrisă veche unei etnii în vremuri potrivnice, să ne gândim la evrei care au fost stăpâniți de Roma pre-creștină aproape patru sute de ani fără să poată fi latinizați, în timp ce dacii nu au reușit această performanță, chiar dacă stăpânirea romană la nord de Dunăre a durat numai o sută șaizeci și cinci de ani.

Numai că dacii nu au fost o excepție, majoritatea etniilor din antichitate nu foloseau scrierea, fapt care a contribuit decisiv la ieșirea lor de pe scena istoriei odată cu cucerirea politică și culturală de către civilizații mult mai avansate.

Limba dacilor nu avea un alfabet care să-i asigure dăinuirea în timp pe diverese suporturi (piatră, papirus, etc.), și îndată ce vorbitorii ei nativi au încetat s-o mai transmită verbal generațiilor viitoare, ea s-a pierdut definitiv, lăsând în urmă doar câteva cuvinte care s-au păstrat în bagajul lexical al celor care nu-și mai spuneau daci ca bunicii lor, pentru că vorbeau deja o limbă latină, cu toate că genele strămoșilor lor continuau să supraviețuiască în ei alături de genele altor neamuri.

Acești urmași latinofoni ai dacilor amestecați cu alte neamuri (coloniștii romani aduși din toate colțurile imperiului) nu își vor mai pierde limba precum strămoșii lor, chiar dacă în timp ea va suferi modificări importante, mai ales în urma contactului lor cu slavii sudici, pentru că arealul răspândirii ei depășea cu mult teritoriul statului dacic, ea fiind vorbită nu numai de urmașii dacilor care era unul din neamurile trace, ci de toți urmașii tracilor romanizați la nord și la sud de Dunăre, răspândindu-se adânc inclusiv în teritoriile controlate de Bizanțul imperial. Prestigiul culturii și civilizației romane în forma ei bizantină încă prezentă la sudul Dunării în momentul sosirii lor, i-a făcut pe migratorii slavi, și nu numai, care s-au stabilit la nord de Dunăre (secolul VI) printre latinofonii mult mai numeroși decât ei, să adopte limba autohtonilor care putea fi scrisă spre deosebire de a lor (alfabetul chirilic a fost folosit la scrierea textelor în limba slavă veche începând din secolul IX), și să-i împrumute numeroase cuvinte din lexicul lor slav, contribuind astfel într-un mod decisiv la formarea limbii proto-române din care s-a cizelat de-a lungul veacurilor limba româna pe care o vorbim noi astăzi.

Faptul că în cele din urmă româna veche se va scrie cu alfabetul chirilic și nu cu cel latin, își are cauza politică în apariția târzie a celor două state românești (secolul XIV), moment la care statele slave din vecinătatea lor aveau deja un avans politic și cultural considerabil care le-a permis să impună în toată regiunea (inclusiv în Țara Românească și Moldova) alfabetul chirilic pentru redactarea textelor religioase și a documentelor pe care domnitorii români își puneau semnăturile. Competiția politică dintre limba slavonă și limba română veche a câștigat-o prima, impunându-i alfabetul ultimei pentru o perioadă îndelungată de timp. Dimitrie Cantemir spune, în Descriptio Moldaviae, că moldovenii ar fi scris cu litere latine până la Conciliul de la Florența (1439).
 
El afirmă că Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei, ar fi poruncit arderea tuturor textelor scrise până atunci cu caractere latine, introducând alfabetul chirilic și slavona, ca reacție la prozelitismul romano-catolic. Cel mai vechi text nebisericesc cunoscut redactat în limba română și cu alfabetul chirilic este scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung adresată judelui Brașovului, în 1521.

Revenind la capacitatea unei limbi de a strânge laolată mai multe etnii, care vorbind-o se amestecă între ele în timp, dând naștere unei noi etnii care își ia numele limbii, trebuie să subliniem că nu numai limba română a dat naștere românilor în al căror bagaj genetic se regăsc genele tuturor etniilor care au ales să se identifice cu această limbă pe care o vorbesc, ci toate limbilor moderne vorbite astăzi în Europa au dat naștere popoarelor al căror nume se identifică cu limba pe care o vorbesc.

Orice limbă am alege, dacă analizăm din punct de vedere genetic vorbitorul nativ al acelei limbi, vom constata un spectru genetic care depășește granițele politice ale acelei limbi, ceea ce nu înseamnă altceva decât că aceeași genă a ales să vorbească într-un loc o limbă, și puțin mai încolo o alta.

Toată istoria de până acum a Europei a condus la această realitate: limbi diferite ai căror vorbitori împart un bagaj genetic relativ comun, relativitatea provenind din faptul că aceleași gene apar la toți, dar în procente ușor diferite. Cu cât vorbitorii limbilor sunt mai apropiați geografic, cu atât aceste procente genetice sunt mai apropiate. Și invers, cu cât vorbitorii limbilor sunt mai depărtați geografic, cu atât diferența dintre procente este mai mare.



Dacă, spre exemplu, comparăm bagajul genetic al românilor cu cel al maghiarilor, vorbitorii unor limbi atât de diferite care, totuși, la nivel lexical și-au împrumutat cuvinte una alteia de-a lungul lungilor secole de vecinătate, vom constata că sunt atât de asemănători la nivel genetic, pe cât le sunt de diferite limbile. Cu alte cuvinte, pe români și unguri îi despart mai mult limbile decât bagajul lor genetic. Ambele etnii sunt un amestec de influențe comune, din care cea slavă este dominantă.

După studii realizate pe eșantioane largi de populație care s-au făcut în toată Europa, s-au elaborat mai multe hărți genetice, printre care se numără și cea care reprezintă haplogrupurile Y-DNA de pe continentul nostru.

Haplogrupul I2a cu frecvența cea mai mare în Balcani este specific slavilor sudici (bulgarii și toate popoarele fostei Yugoslavii; yugo-slav tocmai asta înseamnă, slav sudic), iar haplogrupul R1a este specific slavilor nordici (polonezi, ruși, ukraineni, ca să-i menționez doar pe cei mai numeroși dintre ei). Observăm că această componentă slavă este în procent majoritar, atât la români (40 %), cât și la unguri (46 %). Ce mi se pare extraordinar nu este acest bagaj genetic slav comun la români și unguri (era de altfel inevitabil, ambele popoare fiind înconjurate de slavi mai mult de un mileniu), ci faptul că cele două etnii vorbesc două limbi care nu sunt slave. Iată o dovadă care ar trebui să-i apropie pe români și maghiari și mai mult, o probă a faptului că apartenența la o limbă și o cultură nu are nimic de-a face cu bagajul genetic al vorbitorului acelei limbi. Mai mult, o dovadă că o limbă nu poate fi justificată genetic.

Faptul că astăzi ingredientul dominant în amestecul lor genetic este cel slav, nu îi face deloc pe români sau unguri să se considere slavi, identitatea lor culturală fiind mult mai puternică decât cea genetică.



Oricare ar fi ingredientul genetic dominant la un moment dat în istoria unui popor care își păstrează limba, acel popor își va lua identitatea întotdeauna după limbă, nu după bagajul său genetic care se modifică neîncetat. Doar rasiștii încearcă aberant să dea întâietate geneticii în stabilirea identității lor, fără să realizeze în prostia lor cât de ridicol este din punct de vedere științific acest demers.

Globalizarea începută la sfârșitul secolului trecut, accelerată de dezvoltarea tehnologiei informației va favoriza nașterea unor indivizi al căror bagaj genetic va dobândi și mai multe influențe decât al indivizilor născuți până acum. Ingredientul dominant în amestecul genetic al copiilor care se vor naște nu va mai fi același cu cel pe care bunicii lor l-au avut. Singura lor șansă de a mai păstra o legătură neschimbată cu bunicii lor este să continue să le vorbească limba, chiar dacă engleza va fi limba care le va pune o pâine pe masă. Procedând în acest fel, bagajul lor spiritual va fi mai bogat și identitatea lor mai certă.



O limbă este mai puternică cu cât cultura pe care o naște este mai mare, cu cât cei care o scriu și o vorbesc sunt mai civilizați. Aceasta este lecția fundamentală pe care trebuie să o învețe orice etnie care nu vrea să dispară înghițită de alte etnii. Cultura este cea mai puternică armă a unui popor, oricât de mic ar fi el.

Dacă un popor mic are o cultură mare, chiar dacă este cucerit și stăpânit vremelnic de un popor mai puternic, cu care poate se-amestecă genetic, el va ieși în cele din urmă învingător, chiar și doar dacă nu a reușit altceva decât să-și păstreze ingredientul cel mai de preț al identității lui: limba moștenită din moși-strămoși. Românii mei știu cel mai bine la ce mă refer.










Sus