Joi, 19 Septembrie 2019
Joi, 19 Septembrie 2019


Kontakt / Modele ale naționalismului românesc

Modele ale naționalismului românesc

(…)

Ștefan cel Mare ori Mihai Viteazul se luptau cu turcii, cu ungurii sau cu polonezii (dar în egală măsură și cu muntenii, respectiv cu moldovenii), pentru că erau niște suverani medievali, care își apărau posesiunile. Motivațiile ideologice pe care se fundamentau acțiunile lor țineau în primul rând de credința religioasă și de apartenența lor de clasă. Aceasta din urmă îi determina pe boieri să combată cu vigoare inclusiv revoltele țărănești (după cum știm, ultima răscoală majoră de acest tip, reprimată de stat pe teritoriul României, a avut loc la începutul secolului al XX-lea!). Dar ideea de a întemeia un stat al „românilor” (în Țara Românească, denumirea de „rumâni” se aplica în mod special țăranilor dependenți, care se diferențiau astfel de „boieri”, elementul social definitoriu pentru identitatea politică a statului), de a legitima puterea politică prin apelul la o inexistentă comunitate națională, nu avea cum să ia naștere la sfârșitul secolului al XVI-lea.



Este adevărat că Mihai Viteazul a cucerit Transilvania și Moldova și că știa, bineînțeles, că țăranii din Ardeal sau boierii din Moldova vorbeau limba pe care o grăiau și oltenii lui. Probabil că știa ceva și despre originea lor comună râmleană. Cu siguranță, deosebit de important era faptul că împărtășeau cu toții confesiunea ortodoxă. Dar toate aceste elemente nu puteau fundamenta un proiect politic în epoca respectivă, pentru simplul motiv că ideologia naționalismului încă nu se născuse. Dacă ar fi permis condițiile, Mihai Viteazul ar fi cucerit, poate, și pământurile bulgarilor, sârbilor sau cazacilor, reunindu-le sub sceptrul pohtei sale politice, iar demersul său ar fi fost tot atât de legitim, din punctul lui de vedere, ca și în cazul celor două „țări românești” (cum le numesc istoricii români de astăzi, și cum nu prea le numeau cancelariile interne sau externe ale vremii). Mihai Viteazul ar fi putut să aibă în vedere, eventual, restaurarea unui Imperiu Bizantin, o intenție care ar fi fost mai în acord cu mentalitatea politică a epocii sale. Dar la instaurarea unei „Românii”, în sens politic, nu avea cum să se gândească, deoarece o asemenea noțiune (un stat definit pe baze naționale) nu avea să apară, în istoria întregii lumi, decât peste vreo două secole.

Nașterea naționalismului românesc

Ca peste tot în lume, adevărata poveste a naționalismului românesc începe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Transilvania a fost întâia provincie locuită (și) de români în care amintitele idei au început să prindă contur. Primul motiv al acestei priorități ținea de faptul că, pe vremea fanarioților, Ardealul era mult mai apropiat de lumea occidentală, sub raport geografic și cultural, în comparație cu cele două Principate dunărene. Învățații Școlii Ardelene au mers să învețe la Roma, unde li s-au deschis ochii în multe privințe. Iar următoarea generație de intelectuali îl va citi pe părintele naționalismului etnico-lingvistic, Johann Gottfried Herder, în germana care era limba imperiului și a școlilor săsești.



În al doilea rând, românii ardeleni au învățat să fie naționaliști (adică să fie conștienți de identitatea lor națională și să considere că din aceasta derivă drepturile lor politice fundamentale), prin imitație, prin comparație și prin competiție, în raport cu celelalte comunități concurente din provinciile multietnice în care trăiau. Era vorba de maghiari, secui, sași, șvabi, țipțeri, sârbi, evrei, armeni, greci, slovaci și multe alte grupuri, mai mari sau mai mici, cu care își împărțeau necazurile și își disputau drepturile ori privilegiile prin satele și târgurile de la răsărit de Tisa. Un naționalism etnic, sectar, având ca obiectiv principal supraviețuirea și dezvoltarea propriei comunități naționale, sub amenințarea rivalilor săi, va caracteriza ideologia națională a românilor ardeleni, ca și demersurile similare ale altor naționalități din monarhia multiculturală a Habsburgilor.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, vlăstarele boierilor moldo-valahi trimise la studii la Paris vor reuși să recupereze decalajul cultural care despărțise în veacul anterior Principatele de Transilvania. Maeștrii care îi vor iniția în tainele naționalismului pe moldo-munteni erau mai ales francezi (Lamartine, Michelet, Quinet), dar și profeți ai altor popoare dornice de emancipare, italieni (Mazzini) sau polonezi (Mickiewicz). Pe la 1848, învățăceii lor de la gurile Dunării vor pune bazele culturii naționale românești și ale proiectului politic național, idealuri mărețe ale acelor vremuri, care vor prinde contururi concrete, tot mai solide, în deceniile următoare. Unirea, Independența, monarhia constituțională, reformele politice și sociale, literatura română, teatrul și arta națională, Academia sau Universitatea erau coloanele menite să profileze grandiosul edificiu național. Clasa politică moldo-munteană va înfăptui opera sa vastă de modernizare și emancipare a societății românești, având ca subiect al acestui demers națiunea română.




Națiunea română era cea care trebuia să prospere și să se afirme, în eternitate, așa după cum îi dorea Mihai Eminescu. Acest nou construct ideologic, această comunitate imaginată de intelectualii și de politicienii vremii trebuia să îi reunească laolaltă pe boieri și pe țărani, pe ardeleni și pe dobrogeni, pe săraci și pe bogați, pe conservatori și pe socialiști. Cu toții erau români și acesta era lucrul cel mai important care li se putea întâmpla. Și, spre deosebire de Mircea Badea, ei chiar vorbeau serios când spuneau acest lucru.

Naționalism etnic versus naționalism civic

În lumea largă, pe parcursul secolului al XIX-lea s-au dezvoltat două mari modele de naționalism: naționalismul civic (pe care îl mai numim și „voluntarist”, „contractualist” sau „de tip francez”) și naționalismul etnic („organicist”, „cultural”, „herderian”, „de tip german”). Dacă rezumăm esența celor două modele la o singură frază, putem spune că națiunea de tip civic este ilustrată de formula: „ești francez pentru că vrei să fii francez”; în timp ce națiunea de tip etnic te învață că „ești german pentru că te-ai născut german”.

În primul caz, voința de a trăi sub aceleași legi și de a împărtăși aceleași drepturi politice este cea care fondează comunitatea națională. De aceea, corsicanul italofon Napoleone Buonaparte a putut să devină, fără nici o problemă, cel mai faimos francez al tuturor timpurilor, iar alsacienii, vorbitori de limbă germană, să se considere francezi.

În cel de-al doilea caz, nașterea, originea și apartenența la o comunitate culturală sunt cele care îți predetermină naționalitatea. Limba pe care o vorbești și strămoșii din care te tragi fundamentează națiunea. Mai ales popoarele din centrul și din răsăritul Europei și-au imaginat națiunile lor în această manieră.




Care este modelul de națiune românesc? În general, românii și-au definit națiunea pe baze etnice și culturale, la fel ca germanii sau ca toți vecinii noștri, maghiari, sârbi, bulgari ori ucraineni. Un motiv important al acestei orientări ține de faptul că esența românității a fost căutată mereu, după îndemnurile lui Herder, în mediul social țărănesc. Intelectualii români au apreciat că țăranii au conservat cel mai bine specificitatea națională, exprimată prin limbă, obiceiuri, tradiții, folclor. A contat mai puțin implicarea lor civică, împărtășirea unor drepturi și libertăți cetățenești. Cei care ar fi fost capabili de așa ceva erau mai ales orășenii, burghezii, clasele educate. Dar locuitorii orașelor erau puțini în societatea românească și, în plus, de multe ori erau străini: evrei, greci, balcanici. Nu mai vorbim de situația din Transilvania. Ca urmare, în România modernă românii au fost în primul rând „români” (eventual „țărani români”) și abia în al doilea rând „cetățeni români” sau, și mai simplu, „cetățeni”. „Cetățenii” pot să fie, până la urmă, și unguri cu buletin românesc, dar acest lucru nu îi face români, potrivit doctrinei naționalismului etnic.



Este interesant modul în care cultura politică românească a jonglat cu aceste accepțiuni. În acord cu modelul etnic, maghiarii nu sunt considerați o parte a națiunii române. Nici măcar modelul „națiunii socialiste”, din anii comunismului ceaușist, nu îi reunea pe maghiari în sânul națiunii române, preferând să îi cantoneze în tabăra aliată, dar colaterală, a oamenilor muncii de alte naționalități, „înfrățiți” cu națiunea română.

Pe de altă parte, nici maghiarii nu doresc acest lucru, potrivit aceluiași model herderian, considerând, de pildă, că sărbătoarea lor „națională” este 15 Martie, ziua în care este comemorată emanciparea națională a maghiarilor de pretutindeni. Iar 1 Decembrie, ziua datorită căreia maghiarii ardeleni ar fi putut deveni membrii unei națiuni române de factură civică, în mod evident, nu are cum să fie prea iubită de către maghiari. În cel mai bun caz, într-o optică super-tolerantă, ar putea fi respectată ca fiind „sărbătoarea românilor”. Este, să zicem, sărbătoarea statului, la care mai participă, că asta-i situația, și câte un oficial UDMR… Dar în nici un caz nu poate fi considerată o sărbătoare a „noastră”, a maghiarilor, ceea ce arată că aceștia (dacă aprecierile mele sunt corecte) nu se consideră parte integrantă a unei comunități a cetățenilor României. A cui e vina? A lor, putem spune, pentru că sunt ai dracului. Dar și maghiarii pot replica, la fel de intransigent: de ce v-ați pus sărbătoarea fix atunci, ca să ne faceți nouă în ciudă? Ca să nu ne mai incriminăm reciproc în mod inutil, putem să dăm vina, și unii, și ceilalți, pe modelul de națiune de tip herderian.



În zilele noastre, naționalismul civic este la modă, iar accentul pe care acesta îl pune pe individ, pe conformarea și aderarea sa voluntară la o comunitate națională îl face mult mai simpatic, într-o lume globalizată și plină de emigranți. Naționalismul civic ni i-a putut aduce mai aproape pe românii Iohannis, Cabral sau Raed Arafat. Dar pentru că totuși ne-am născut și am evoluat ca o națiune de tip herderian, acest lucru ne face să invocăm când naționalismul etnic, când pe cel civic, după cum ne convine.
Dacă ne place Iohannis, atunci e român, după cum o mărturisește președintele însuși, pentru că, în această optică, naționalitatea se bazează pe cetățenie și pe faptul că acesta își îndeplinește obligațiile civice. Dacă nu ne place, e neamț, așadar străin, pentru că românitatea se definește de data asta în mod etnic, pe bază de sânge, limbă și strămoși.

Brâncuși e român și nu ne place când citim undeva că ar fi un sculptor francez născut în România. Originile etnice contează în acest caz mai mult decât țara lui de adopție. La fel îi privim pe Cioran sau pe Ionesco, deși operele care i-au făcut cunoscuți pe plan internațional au fost scrise în franțuzește. În schimb, Tristan Tzara sau Benjamin Fundoianu sunt tot români, de data aceasta doar pentru că s-au născut în România! Dimensiunea civică este cea care ne convine în acest caz, pentru că, din punct de vedere etnic, ar fi cam greu să îi privim pe cei doi pui de ovreiaș, originari din mizere târguri moldave și ajunși scriitori faimoși de limbă franceză, ca pe niște urmași ai lui Traian și Decebal…



Într-un mod similar, nu ne-ar conveni deloc ca emigranții noștri răspândiți prin Europa să nu se mai considere români, în virtutea faptului că au dobândit un pașaport spaniol sau italian. În schimb, multora le-ar place ca maghiarii să se simtă mai „români”, să fie niște cetățeni loiali și iubitori ai statului în care trăiesc, să îi vorbească foarte bine limba și toate celelalte. Dacă ar fi vorba să îi integreze pe maghiari, naționalismul civic ne-ar pica bine. Dar dacă în acest fel i-am pierde pe căpșunari sau pe „conaționalii” noștri din Republica Moldova, acest lucru nu ne mai place, motiv pentru care le reamintim că sunt români, în virtutea etnicității.

(…)

Studiul complet vezi AICI




Sus