Luni, 26 August 2019
Luni, 26 August 2019


Kontakt / 102 000 de kilometri pătrați buclucași

102 000 de kilometri pătrați buclucași

A trecut și acest 1 Decembrie, iar manifestările prilejuite de eveniment au decurs după cum suntem obișnuiți. De astă dată însă, faptul că politicienii budapestani s-au „prins în horă” a adus o notă de insolit. Momentul în care ne-am mai trântit încă o dată în față, unii altora, cine suntem și mai ales cât de nemaipomeniți suntem fiecare, s-a dorit a fi unul „înălțător”...

Protagoniștii, cu siguranță astfel l-au perceput, dar eu cred că oamenii de rând, cei ce-și au rădăcinile în cei 102000 de kilometri pătrați ce constituie obiectul aprigei dispute, au fost mai degrabă derutați. Cum ar putea fi altfel, când partea maghiară își dorește ca ungurii cu cetățenie română să ignore realitatea prezentului, în vreme ce de la București ni se induce un fel de „uitare”, toți cetățenii, indiferent de etnie, fiind supuși unui proces de modelare a memoriei colective – un soi de tăvălug ce netezește tot ce apucă.




Variantele trăsării graniței:Italia și SUA nu a luat în considerare importanța căii ferate Satu Mare - Arad, propunând granița între Timișoara și Lugoj.


Deși sunt convins că mulți – români și unguri  gândesc ca mine, totuși mă voi mărgini să dau glas doar propriilor simțăminte cu privire la modul în care a evoluat traiul nostru în teritoriul cu bucluc. Eu am trecut de 50 de ani și prin urmare percep clar schimbarea, ca unul ce avea deja 11 ani când s-a „napocit” Clujul. Mai mult, înaintașii mei au trăit timp de generații, răspândiți în acest areal: prin Banat, în inima Ardealului ori în Partium și de vreme ce toți bunicii mei s-au născut în Imperiu, în preajma anului 1900, vă asigur că a fost cine să-mi povestească despre vremurile acelea dar și despre cele ce au urmat.

Toți acești omeni „de pe timpuri” vorbeau corect cel puțin două limbi, dacă nu chiar trei sau patru și n-a „tușit” niciunul. Evident, ai mei nu erau o excepție ci poligloția era ceva obișnuit la toate nivelurile societății. Iată ce ne povestește Ionel Stoiț, român bănățean ce trăiește în Novi Sad (Voivodina) despre bunicul său, un om simplu: „Mă gândesc mereu la bunicul meu Ion Voin-Strecicu, semianalfabet, slugă, pantofar, tâmplar și zidar. El a vorbit patru limbi (româna - limba maternă, sârba - limba de stat, germana - limba gazdei unde era slugă și maghiara - din armată). Toate acestea în pusta bănățeană, regiunea Voivodina din Câmpia Panonică” http://corbiialbi.ro/index.php/compas/385-provincia-autonoma-voivodina-8211-spicuiri-de-fapte-si-cifre/.

Cum ajungeau bătrânii noștri la astfel de performanțe? Simplu! Uitați ce-mi povestea un moș de al meu, George Ciosa, bănățean din Cutina, de pe Valea Begheiului: „Când am terminat patru clase la școala confesională din sat nu știam o boabă ungurește, astfel că în clasa întâia de liceu, la Lugoj, în primele două luni mă uitam la tablă precum »bouʼ la poarta nouă«. Apoi am prins a mă deda ... Din când în când, câte unuʼ mă mai pâra că m-a auzit vorbind românește pe stradă. Eram apostrofat și mi se atrăgea atenția ferm că pot vorbi în această limbă doar acasă și în curtea bisericii mele”.




Cam așa era pe vremea în care, după cum spune Paul Lendvai, ca „urmare a faimoasei »Lex Apponyi«, numărul școlilor naționalităților s-a înjumătățit între 1899 și 1914”. Peste încă vreo trei ani de la întâmplările relatate, în intervalul 1916-1918, copilul de atunci a rămas orfan, tatăl său – Zărie, sfârșind într-un spital militar din Zagreb, după ce fusese rănit în canonada furibundă pe care artileria K.u.K. o dezlănțuise în momentul în care unitatea din care făcea parte și-a părăsit pozițiile, soldații considerând că locul lor este alături de italieni. Și cu toate acestea, nu l-am auzit niciodată pe Moșuʼ Ghiță vorbind necuviincios despre unguri. Se mărginea să relateze, nimic mai mult.

Faptul că românilor din cei 102 000 de kilometri pătrați nu le-a fost pe plac conceptul de „națiune politică maghiară” și nimic din ceea ce avea legătură cu acesta este atât de cunoscut, încât cred că nici unul dintre conlocuitorii noștri maghiari nu se mai întreabă „de ce?”, mai ales că de aproape o sută de ani, au la rândul lor parte de explicații despre cum stă treaba cu națiunea și cu statul național unitar.

Așteptând în van o reformă majoră a Dublei Monarhii, atitudinea românilor din acest spațiu a evoluat de la pasivismul ce viza boicotul vieții politice a țării și nerecunoaștea instituțiilor maghiare, urmare a faptului că foatre mulți dintre ei nu acceptau unirea Transilvaniei cu Ungaria și nici dreptul Parlamentului de la Budapesta de a adopta legi pentru provincia alipită, spre activism și în final, desprindere totală. Pe scurt, după ce în zadar și-au pus nădejdile în Pronunciamentul de la Blaj (3/15 mai 1868), iar mai apoi în Memorandumul Transilvaniei (28 mai 1892) și după ce izbucnirea Marelui Război le-a zdruncinat definitiv speranțele privitoare la posibilitatea existenței acelor State Unite ale Austriei Mari, românii transilvăneni au început a privi mai atent spre tânărul stat de dincolo de Carpați.

Cu toate acestea, schimbarea de atitudine a acestora nu s-a produs în august 1916, atunci când armata română trecea munții ci doar din noiembrie, după dispariția lui Franz Joseph, împăratul ce domnise 68 de ani.

 Iată ce declarau la 7 septembrie 1916, pentru ziarul „Unirea” din Blaj, Alexandru Vaida-Voevod –

„Democratizarea de neînlăturat a Ungariei după răsboiu, ar fi deschis și poporului nostru perspective că încrederea cu care au plecat flăcăii noștri în răsboiu nu va fi înșelată și victoria va asigura poporului român toate garanțiile instituționale ale desvoltărei etnice libere. Aceasta era și este concepția tuturor românilor din Austro-Ungaria. Și aceste toate s'au trecut cu vedere în România. Ce desamăgire, ce lovitură pentru poporul nostru! Până acum atinse numai indirect de răsboiu, Ardealul și Bănatul vor deveni de aci înainte teatru de răsboiu. Toate suferințele amenință neamul nostru. Și orice rezultat ar avea răsboiul, România nu va mai putea scăpa, în viitor de atârnarea ei față de Rusia. Poporul român din Austro-Ungaria însă va păstra același devotament față de dinastie și patrie, probat de veacuri, cu aceeași sinceritate și dragoste ca în trecut. Căci instinctele populare și tradițiile nu se pot schimba de azi pe mâne.”

– și Teodor Mihali:

„Acum, când România, spre surprinderea noastră dureroasă, a apărut ca un nou dușman contra monarhiei, când noi am crezut și am sperat mereu, că va lupta cu noi în marea bătălie pentru apărarea intereselor noastre de existență comune, declarăm în mod solemn, această nouă fază a răsboiului mondial, nu va zdruncina întru nimic ținuta noastră patriotică, loalitatea noastră tradițională și credința noastră nestrămutată cătră tron și patrie, ci ne va face să ne împlinim în măsură și mai mare datoriile noastre patriotice și cetățenești”. http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unirea/1916/BCUCLUJ_FP_PIV1902_1916_026_0089.pdf

După cum spuneam, de la 21 noiembrie 1916, românii din Austro-Ungaria s-au simțit eliberați de jurământul față de monarhie, iar evenimentele au intrat pe făgașul ce a dus la momentul 1 Decembrie 1918.

Faptul că maghiarii percep această zi drept cea mai mare tragedie ce li s-a întâmplat vreodată este o realitate pe care românii ar fi trebuit s-o priceapă de multă vreme și să se comporte în consecință, nu să răsucească cuțitul în rană.

De fapt, știm cu toții care ne sunt punctele nevralgice și tocmai acolo împroșcăm cu venin, care mai de care, doar că românii fiind cei mulți sunt net avantajați. Tot acest circ te duce însă cu gândul la posibilitatea că românii încă se mai tem de maghiari sau după cum se mai zice: „teama de unguri ține România unită”. Interesantă abordare pentru un popor ce în orice altă situație asemănătoare dar care nu are nicio tangență cu ungurii ar gândi că și „calul nărăvaș trage dacă îl lași să joace în ham”.

Azi-mâine se încheie un secol de când cei 102 000 de kilometri pătrați sunt ai României, iar unii dintre noi continuă să-și clameaze disponibilitatea de a muri apărându-i: „Murim, luptăm ...” Cu siguranță că asta vom face dacă va mai fi cazul, dar nu ca un resort ci așteptând momentul prielnic. De vreme ce oricum nimic nu se va schimba, ce rost mai are tot acest circ la care îi supunem pe concetățenii noștri maghiari?

Cu toate că ne-am fi putut alege o altă zi națională; 10 Mai de pildă, chiar și așa totul ar fi simplu și clar. Între noi fie vorba, nu cred că pe maghiarii din România i-ar fi deranjat să strige „Ura! pentru 10 Mai!”. În condițiile date însă, în țara ce se numește România, dacă aleșii majorității au decis că 1 Decembrie este ziua națională, atunci asta este. Se poate și așa; sărbătorește cine vrea și restul au o atitudine reținută dar decentă. Din păcate însă, tocmai cu decența avem o problemă și aceasta lipsă a ei o fi bilaterală însă își are originea în năravul nostru, al românilor, de a-i târî pe maghiari după „carul nostru de trufie”. Ne-am și găsit pe cine. Pe maghiarii care, prin firea lor, devin agitați în momentul în care îi provoci și cărora, în astfel de clipe, li se pare că zăresc în depărtare acea „gladio sanguine tincto”.

Nu-mi vine să cred că între decidenții români nu să află și dintre aceia ce știu cât de maleabili și dispuși la compromisuri devin maghiarii atunci când îi abordezi precum „biata regină părăsită de întreaga lume”. Cu siguranță se știe, însă respectivii se tem probabil că acel alt fel de circ ar face notă discordantă cu damful de fasole și țuică fiartă. Prin urmare, îi dăm 'nainte cu circul atât de drag electoratului. Mda, panem et circenses…

………………………………………………………………………………………………………

Nu cumva să vă imaginați că mi-am propus să le plâng maghiarilor de milă, fiindcă România de azi nu e precum Ungaria lui Tisza și a lui Apponyi, iar dovada cea mai limpede în acest sens o constituie faptul că UDMR-ul se află mai tot timpul la guvernare. Mai degrabă simt un nod în gât atunci când îmi arunc ochii pe harta ce reflectă opțiunea electoratului din țara noastră și involuntar, îmi vin în minte vorbele lui Vaida-Voevod. Asta este! Nu-mi rămâne decât să înghit în sec și să mă bucur atunci când constat că învățătura din bătrâni nu e cu desăvârșire pierdută.

                      

Recent, românii din Uzdin (Banatul sâbesc) mi-au demonstrat acest lucru. Au trimis de 1 Decembrie o delegație la Alba-Iulia, dar nu înainte de a publica în ziarul lor – Tibiscus – sub forma unui „apel de suflet și bună credință”, scrisoarea deschisă a Corbilor Albi - „Serbia ajută-ne”. Eu mă gândesc că nu este puțin lucru să fii capabil să te veselești și în același timp să te gândești la necazul celuilalt.




Sus