Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Kontakt / Pierdut patriotism. Ofer recompensă

Pierdut patriotism. Ofer recompensă

Bătrână fiind, primii ani de școală i-am făcut în Epoca de aur. A fost o perioadă în care am învățat că trăiesc în Republica Socialistă România, un stat care nu avea pereche în lume. Să fii patriot era pe atunci o condiție obligatorie a existenței tale ca om, iar sentimentul de patriotism ți se insufla încă de când puneai pe tine șorțulețul albastru cu fundă roșie de la grădiniță. În manualele școlare, harta țării era asociată cu un buchet de flori și tot ce era românesc era ridicat în slăvi. Copil fiind, credeam ce mi se spune și nici prin cap nu îmi trecea c-aș fi putut să pun ceva la îndoială. Nu auzisem de falsificarea istoriei, de manipulare și spălare de creier și chiar credeam că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap când a ales să mă trimită pe Pământ, în mândra țară românească.

O singură încăpățânare aveam: să văd în harta României un pește. Îmi plăcea la nebunie să mi-o imaginez înotând într-un acvariu uriaș și chiar mă irita asocierea forțată cu buchetul de flori. Învățasem însă că, dacă vreau să iau un 10, trebuie să-i spun învățătoarei ce vrea să audă și să păstrez în sinea mea părerile care m-ar fi aruncat în dizgrațiile ei. Mă atașasem într-atât de harta României, încât peste ani, când în jurul meu s-a vorbit pentru prima oară despre posibilitatea unirii cu RP Moldova, am simțit o strângere de inimă la gândul că peștele meu ar înceta să mai existe și doar Italia ar mai avea o hartă ce ar putea fi asociată cu ceva.



Primii mei ani de școală au stat așadar sub semnul lui ”Trei culori cunosc pe lume ...”, al costumului și cravatei de pionier, al șnururilor atârnate în piept, pe care le purtam cu o mândrie de veteran de război – am ajuns doar până la cel galben, mai sus fiind bleu și albastru, pe care dându-mi lista cu obiective peste cap, revoluția din 1989 mi-a răpit șansa de a le obține - și sub semnul versurilor patriotice. Îmi amintesc și azi patosul cu care recitam poeziile în conținutul cărora era prezent mereu ”tovarășul Nicolae Ceaușescu”. Dacă mă puneți, știu și azi să pun accentul pe acel cuvând pe care pe atunci nu prea-l înțelegeam – TOVARĂȘUL! – dar pe care îl rosteam cu o ardoare soră cu evlavia. Credeam în el. Uneori auzeam că este hulit și mă miram. Nu pricepeam de ce, dar nici nu încercam să aflu căci eu trăiam fericită într-o patrie în care creșteau brazi înalți pe munți stâncoși și curgeau ape repezi și cristaline ce se vărsau în necuprinsa Mare Neagră.

Prima oară când am văzut un televizor color în casa unui tovarăș și am mâncat bomboane fondante cu gust și formă de căpșună, am aflat că în țări precum Germania se trăiește mult mai bine, că acolo râurile sunt făcute din lapte, iar câmpiile-s pline cu miere. Mai târziu, aveam să mă trezesc din vis și, de la an la an, să văd cum patria căreia-i recitasem zeci de versuri se degradează devenind scena unui spectacol grotesc în care lucrurile se fac de mântuială, patriotismul este numai declarat, oamenii sunt delăsători și dezinteresați de tot ce e făcut în România și preaslăvesc produsele importate așa cum preaslăveam noi în copilărie celebrele penare și stilouri chinezești.

Iluzia s-a spulebarat și astăzi sunt forțată să trăiesc într-o Românie chelită de păduri, plină de politicieni corupți, de corporații care exploatează resursa umană ca pe o forță de lucru ieftină, din care patru milioane de cetățeni au plecat unde-au văzut cu ochii și în care populația moare pe capete din neglijența și nepăsarea autorităților. Copiii care vin în urma mea învață după același pattern ca și mine, fiind forțați să stea la ani distanță de evoluția lumii și nemaireprezentând nici măcar acel ”tineret, mândria țării” pe care îl reprezentam eu cândva.

Într-o astfel de țară, în ziua de 1 Decembrie, ar trebui să mă îmbrac în ie românească și să îmi pun la piept o panglică tricoloră apoi să ies în stradă la paradă și să mă las pătrunsă de muzica de fanfară într-atât, încât să uit de mizerabila atitudine a politicienilor care acționează coroziv asupra României. Ar trebui să urlu ”Deșteaptă-te, române!” și să aplaud frenetic, recunoscătoare până la lacrimi față de providența care s-a îndurat să mă ”planteze” pe acest pământ al vrednicilor daci. Aș putea să postez pe Facebook mesaje de ”La mulți ani!” însoțite de poze cu frumosul drapel românesc ca să reiasă mândria de româncă pe care o resimt vreme de o zi.

Din păcate, nu am acest instinct de turmă și nu pot să mă entuziasmez. Deși mă pricep la cuvinte, detest urările seci, standardizate de tipul ”La mulți ani tuturor românilor!”. În loc de asta prefer să le spun concetățenilor mei atât: oameni buni, e timpul să vă treziți, să părăsiți zona de confort și să începeți să vă mișcați, să puneți osul la treabă și să normalizați această țară. Ați dormitat destul, ați așteptat destul să vină americanul să vă salveze, ați cârcotit suficient pe site-urile de socializare și ați sperat destul că vine altul să facă treabă-n locul vostru. Abia când veți normaliza această țară – iar eu promit să mă alătur vouă -, ieșiți în stradă să aplaudați fanfare. Până atunci, de ziua noastră, a românilor, eu vă doresc să fiți sănătoși și să vă umpleți de înțelepciune. Și, între timp, poate îmi regăsesc și eu patriotismul. Chir ofer recompensă.





Sus