Joi, 21 Noiembrie 2019
Joi, 21 Noiembrie 2019


Kontakt / Spună lumii large steaguri tricoloare

Spună lumii large steaguri tricoloare

S-a scurs ceva timp de când am revenit din călătoria de documentare pe care am efectuat-o alături de grupul Corbilor Albi pe traseul ce străbătea comunitățile românești aflate dincolo de granițele vestică și sud-vestică ale României, precum și comunitatea maghiară din Voivodina, provincie unde am încercat să înțelegem modul în care viețuiesc dar și cum conviețuiesc cele două etnii, ambele aflate în minoritate. Unii poate își amintesc de rândurile mele de acum mai bine de un an – „Cu toții avem ceva de reproșat celorlalți, fiecare în parte considerându-se nedreptățit și evident, superior.Dacă aș fi credincios, nu m-aș sfii să afirm că Dumnezeu ne-a dat, punându-ne o condiție tuturor celor care am primit – să trăim alături de o parte dintre cei ce se consideră cei mai neîndreptățiți” http://corbiialbi.ro/index.php/compas/202-povesti-despre-bunici/, – rânduri ce reflectă percepția mea asupra ultimilor o sută de ani scurși în această parte a Europei.

În condițiile în care României i-a revenit o treime din teritoriul de atunci al Ungariei, este logic că și numărul etinicilor maghiari ce au devenit cetățeni români a fost pe măsură.



Chiar și astăzi, când în Transilvania și Banat ponderea românilor este covârșitoare, numărul acestora rămâne însemnat, uriaș dacă ne raportăm la comunitatea românească rămasă dincolo de graniță. În plus, în prima jumătate a lunii august, cam în preajma plecării, mai mulți conaționali au fost iritați din motivul că eram de părere că nesfârșita evocare a acelei opinci ce-și flutura nojițele în vârful Parlamentului ungar constituie o manifestare de prost gust, expresie a primitivismului unor indivizi incapabili să argumenteze (http://corbiialbi.ro/index.php/contact/712-opinci-si-comitate//).

Din cât mi-a fost dat să aud, am reținut replica unuia ce se ține „bănățan de fală” dar care afirma cu patos că „necesara opincă va rămâne parte a arhitecturii construcției și a trezirii unui popor oprimat milenar”. Mă întreb dacă o fi chiar așa sau respectivul își revenea mai greu din exaltarea ce mă gândesc că l-a cuprins în 4 august? Întrebare retorică, deoarece am realizat că respectivul este doar un „spirit foarte pueril”, comparabil cu cel de care dau dovadă acei maghiari cărora, în opinia lui Engel Pál, nu le este clar că „aprecierile, în ceea ce ne privește (pe maghiari), trebuie să aibă la bază exclusiv realizările noastre de astăzi și nu ceea ce au făcut sau nu au făcut strămoșii noștri, în urmă cu cinci sute sau o mie de ani”.

Perfect adevărat și prin urmare, ca orice aserțiune, este general valabilă oriunde și oricui, nu doar în „bazinul carpatic”, ca să folosesc termenul istoricului maghiar.

Cu aceste idei am pornit la drum, dar și cu gândul că mă aflu în situația ingrată de a compara „mere cu pere”. Din primul moment, l-am pus în gardă pe colegul Csaba care era nedumerit de lipsa de entuziasm a reprezențanților minusculei comunități a românilor din Ungaria la vestea iminentei noastre vizite, insistând asupra faptului că-și va forma o opinie deformată dacă va privi starea de fapt cu ochi de minoritar maghiar din România.



Intrând în țara vecină, prin locurile unde trăiesc și români am remarcat abundența steagurilor națiunii noaste, iar într-o locație și pe cel al sârbilor. Evident, nu lipsesc nici tăblițele bi- sau trilingve, după caz și chiar și anunțuri în limba română referitoare la oferta turistică. Mai mult, personalul ce interacționează cu turiștii, adesea unguri get-beget, o rupe destul de bine pe românește. Eiii, ce ușor mi-ar fi să scriu o recenzie despre modul în care ești tratat ca turist în zona respectivă, despre cum arată localitățile și despre vrednicia locuitorilor. Ar fi o recenzie de cinci stele, însă eu m-am aflat acolo nu în calitate de turist ci ca unul dornic să interacționeze cu conaționalii săi născuți în acele locuri, să priceapă ce viață au și care le sunt năzuințele.

Ținând cont de faptul că șederea mea în acele locuri a fost de scurtă durată și că am luat contact cu un număr relativ redus de etnici români mă voi feri să trag concluzii, mărginindu-mă să vă împărtășesc doar impresii. Nu vă voi ascunde nici faptul că am purtat aprige discuții în contradictoriu cu Csaba, motiv pentru care am și amânat redactarea acestui material, așteptând ca o dată cu trecerea timpului, subiectivismul să se decanteze din gândurile mele. În cele din urmă, zâmbind în sinea mea la o parafrazare ce tocmai îmi trecuse prin minte – Amicus Csaba, sed magis amica veritas – m-am aștenut pe scris.

În primul rând, mi-a fost mult mai greu decât mă așteptam să găsesc interlocutori care să fie în stare să vorbească românește sau să fie dispuși să o facă. La început (la Bedeu), am discutat doar cu unii care au emigrat recent din România, cei mai mulți de naționalitate maghiară. Insistând, după un timp am întâlnit-o și pe educatoarea de la grădinița românească (de fapt bilingvă) din localitatea amintită care mi-a vorbit românește, deși era evident că i-ar fi fost mult mai la îndemână să se exprime în limba țării.



După acest prim contact, am pornit-o spre sud, spre Gyula/Jula, locul unde se află nucleul comunității românești din Ungaria. Pe drum, ne-am mai oprit în câteva localități dar scenariul se cam repeta. Într-una dintre acestea am vizitat o școală cum nu mi-a fost dat să văd vreun sat din România, unde, într-o clasă proaspăt zugrăvită, lângă niște rafturi cu basmele românilor, Réka – o fetiță de vreo zece anișori, câștigătoarea unui concurs de recitatori, ne-a declamat o poezie în limba română. Impresionant, nu? Nu tocmai, fiindcă în momentul în care am felicitat-o, fetița s-a uitat nedumerită spre profesoara ce-o însoțea și a întrebat-o: Mit mondjak?

La Gyula, în centrul orașului, pe una dintre clădirile impunătoare și îngrijite, trecătorul poate citi în limba română că se află în locul unde în trecut a funcționat Liceul românesc Nicolae Bălcescu. În prezent, această instituție (din 1965 în sistem bilingv), este găzduită într-o clădire relativ nouă, aflată la câteva străzi distanță. Aceeași rânduială ireproșabilă; din nou nenumărate steaguri și inscripții românești și chiar un bust al lui Bălcescu, astfel încât la prima impresie îți vine să rostești: minunat.

Eu însă, ca un cârcotaș ce sunt, după am ascultat preț de câteva minute explicațiile pe care ni le dădea pe românește o profesoară, mi-am lăsat tovarășii să se entuziasmeze în continuare și am prins a analiza detaliile. Nimic de zis - pe pereți erau o mulțime de tablouri cu absolvenți, majoritatea în limba română, alături de și mai multe fotografii ce ilustrau numeroasele activități ale elevilor, însă în momentul în care căutai nume de români sau imagini cu portul național al acestora răbdarea îți era pusă la încercare. În rest, totul era nemaipomenit ...

Deși aparțin unui întreg, detaliile sunt acelea ce ne influențează în mod flagrant existența, dându-i lumină și culoare sau întunecând-o și nu de puține ori suntem tentați să le considerăm mai mult decât niște fațete ale realității. După cum cred ca v-ați dat seama, tot ce am relatat anterior sunt detalii. La fel e și situația din Bedeu unde credincioșilor greco-catolici români li se traduce liturghia în limba materna, neexistând un preot român sau faptul că în Catedrala ortodoxă din Gyula mi s-a promis că îmi vor fi trimise informații despre străbunicul meu născut în acele locuri și că de atunci tot aștept. Faptul că în cimitirul ortodox din Gyula, pe cruci găsești cu greu inscripții de tradiție românească, constatarea că năravul de a-i aminti minoritarului ce pita mănâncă nu este monopolul exclusiv al majoritarului român, precum și constatarea că mulți dintre românii trăitori în Ungaria vorbesc și între ei în limba majorității (adesea și în familie) sunt tot detalii, însă dintre cele mai sugestive.

Habar n-am cum vor arăta crucile în cimitirul cu pricina peste vreo 60 de ani când le va veni rândul celor născuți după 2011, anul în care în Ungaria a fost promulgată o nouă Lege a minorităților, dar cine poate spune cu exactitate ce ne va aduce ziua de mâine.



Nu urmăresc să mă „iau de unguri”, așa că nu voi mai adăuga nimic despre cele văzute în țara vecină, cu atât mai mult cu cât și în România te izbești la tot pasul de detalii dintre cele mai sugestive. Știți, mi-a crăpat obrazul de rușine când, pe drumul de întoarcere, ne-am abătut prin locul unde până de curând se înălța un monument, înălțat e drept cu ocazia împlinirii unui mileniu de la descălecatul maghiarilor. Ei bine, la Zeicani, conaționali de ai mei –„mândri românași” – au reușit ca într-un timp record (din 1992) să transforme locul în care Ioan de Hunedoara i-a învins pe turci într-un crâng plin de răcoare și miasme care dacă nu se schimbă nimic în modul în care percepem realitatea are toate șansele să devină un falnic codru, evident „frate cu românul”. Am lasat nasuʼn pământ și m-am apucat să rup din crengile ce acopereau ceea ce a mai rămas din monumentul de odinioară, fără să uit un detaliu: la Gyula, Csaba nu m-a însoțit în cimitir ...



În momentul de față stau și mă întreb de ce a făcut acest gest? Doar pentru că voia să termine un articol sau ca să poată peste ceva timp să-mi spună: „nu știu, eu nu am fost acolo”? Eu sper că prima variantă este cea plauzibilă, după cum sper că este conștient că noi, românii ținem minte și unii dintre noi chiar amplificăm, mergând până la a răstălmăci ceea ce ni s-a întâmplat cândva. Vedeți? Detaliile și suspiciunea sunt cele ce ne poartă mintea ...

Traversând Dél-Alföld, am ajuns în Voivodina care față de cvasi-monoetnica Ungarie mai păstrează câte ceva din caracterul multietnic de odinioară. Am fost de mai multe ori în acele locuri și de fiecare dată m-au năpădit amintirile și regretul după Banatul în care am copilărit și care s-a dus pentru totdeauna. Și de această dată, plimbându-mă prin centrul Novi Sad-ului și analizând clădirile mă simțeam de parcă m-aș fi aflat în Timișoara sau Cluj, tus-trele foste orașe imperiale. Dar și cu acea ocazie, am ajuns iar la detalii - bată-le vina, astfel că în scurt timp am realizat că doar clădirile sunt de același fel. Așa gândeam privind la portretul în mărime naturală al Împărătesei Sisi ce te întâmpină în holul celui mai vechi hotel din capitala Voivodinei, având alături o pictură de mari proporții reprezentând o scenă din timpul țarului Stefan Dučan, o copie a unei lucrări a lui Paja Jovanoviæ.

Raportându-mă la Cluj-Napoca, orașul cu străzi proaspăt asfaltate în care trăiesc și care la acea data se mai află încă în postura de candidat la titlul de Capitală Europeană a Culturii și la locul de la poalele Dealului Cetățuii, unde cândva împărăteasa aveau un bust mi-am zis: Eii, biet oraș, cât de departe ești de ceea ce ar trebui să fii!

Noi, românii avem o vorbă – „câte case atâtea cruci” – așa că nu vă imaginați că pentru locuitorii acelei provincii ar fi altfel. O bătrânică unguroaică spre exemplu era tare amărâtă pe motivul că la Szeged, cei din Anyaország au ironizat-o pe motiv că nu vorbește corect maghiara. Un detaliu emoționant, cu atât mai mult cu cât batrânica si nepotul său s-au apucat să „aprofundeze” limba maternă. Discutând cu români ceva mai în vârstă decât mine, oameni ce s-au format în Iugoslavia lui Tito, invariabil aceștia mi-au spus că în acele timpuri nici prin gând nu le-a trecut că vor veni vremuri în care autonomia și drepturile de care s-au bucurat le vor fi ciuntite.



Când îi întrebam „cum se au cu ungurii”, răspundeau: „întotdeauna ne-am avut bine. Numaʼ că ei îs mulți, au și partid ... Noi, dacă ne întâlnim doi români, facem trei partide”. Când îi descoseai cu privire la vlahi, răspunsurile deveneau mai nuanțate, însă răspunsul era cam același: „Păcat de ei. Îs mulți, da nu-șʼ dau seama că reprezintă o forță”.
...............................................................................................................................................................

Analizând modul în care au conviețuit românii și maghiarii timp de aproximativ un mileniu, Sorin Mitu afirma următoarele într-un articol recent publicat pe portalul nostru: „dacă au reușit să trăiască totuși atâtea secole laolaltă, într-o Transilvanie multietnică, în pofida atâtor diferențe și interese concurente care îi despărțeau, înseamnă că românii și maghiarii au realizat, de fapt, o veritabilă performanță în ceea ce privește conviețuirea cu Celălalt”(http://corbiialbi.ro/index.php/contact/802-romanii-si-maghiarii-un-cuplu-de-cosmar/). Nota bene – acesta nu e un detaliu și nici cele ce vor urma.

Ca țară independentă, Ungaria Mare și-a încetat existența la finele evului mediu, însă ca unitate politică s-a menținut până în 1918, în cadrul Imperiului (a Szent Korona Országai) , însă în 21 noiembrie 1916, odată cu dispariția lui Franz Joseph care timp de 68 de ani servise drept legătură simbolică națiunilor dublei monarhii, s-a încheiat o epocă. În tumultul Marelui Război, românii s-au aflat de partea învingătorilor și astfel, la finele acestuia, a apărut o stat profund antagonic celui la care mă refeream anterior – România Mare. De atunci și până în momentul de față, în regiune evenimentele au evoluat într-un asemenea mod încât azi maghiarii ce trăiesc în România au ajuns să aibă deziderate comparabile cu cele ale românilor ce viețuiau în Transleithania, în timp ce majoritarii se străduiesc din răsputeri să șteargă orice amintire a trecutului.

Înainte de a încheia, în loc de concluzie, vă voi spune că în mintea mea, nenumăratele steaguri roșu, galben, albastru ce fâlfâie până dincolo de Gyula, loc unde în curând vor fi mai numeroase decât înșiși etnicii români, sunt încă o fațetă a conflictului dintre cele națiuni.

Azi e 1 Decembrie și sper să fie o zi liniștită, iar noi românii să fim în stare să medităm asupra faptului că o atitudine ce nu-i minimalizează pe învinși nu face decât să sporească meritul învingătorilor.




Sus