Marţi, 17 Septembrie 2019
Marţi, 17 Septembrie 2019


Kontakt / Temele de casă și dependența de calculator

Temele de casă și dependența de calculator

Dacă aspectul pus în discuție nu ar fi realmente important, am putea lăsa în afara dezbaterii publice declarațiile neconfirmate ale ministrului Mircea Dumitru că va semna luni, 28 niembrie, un OMENCS privitor la temele pentru acasă ale elevilor. Le-am putea considera din capul locului populiste și ineficiente. Populiste, în sensul că încearcă să capteze simpatia părinților hiperprotectivi, și nu sunt puțini, care-și consideră copiii victime ale școlii.

De asemenea, nu sunt puțini aceia pe care acest ordin i-ar face fericiți: profesorii comozi cărora nu le place să corecteze temele elevilor, părinții neglijenți care-și uită copilul în fața televizorului sau pe maidan. Ineficiente, pentru că nu au nimic reglator în ele, nu aduc detalii menite să sprijine procesul de predare-învățare, nu se adresează părinților sau profesorilor autentici, nici autorilor de curricula. În primul rând, nu este definită noțiunea de temă.

Nu știm dacă în cele două ore se cuprind doar sarcinile scrise sau și studiul manualului și al notițelor, fără de care elevul nu-și va aminti cum să-și rezolve exercițiile, problemele, aplicațiile. Notele pe care le primește elevul se dau în majoritate la evaluarea orală, desigur nu pentru „recitarea” integrală a lecției, ci pentru a răspunde la acele întrebări ale profesorului care surprind aspectele esențiale. Nu ar trebui să-și învețe elevul și zona teoretică prezentată și demonstrată în manual și pe maculator? Sau aspectul acesta e cronometrat separat?

Mai sunt apoi sesiunile dense: pregătirea pentru teste sumative, inclusiv pentru „teze” (denumire improprie, dar așa am moștenit-o), olimpiade, concursuri, proiecte. Programa este în așa fel structurată, încât elevul nu se va descurca la oră fără temele făcute și lecțiile învățate. Asta dacă vrea să fie elev de nivel.

Sigur că dacă am reduce programa, să zicem la jumătate, elevul și-ar putea face în timpul orei, într-o secvență rezervată de profesor, tema obișnuită, adică cea care asigură transferul cunoștințelor noi, solicitând elevul să facă singur ceea ce a învățat să facă asistat de profesor, iar în timpul acesta profesorul i-ar putea ajuta pe cei cu lacune multiple și ritm lent. Are cineva curajul (mă refer la decidenți) să reducă la jumătate curricula? Abia după aceea putem discuta despre reducerea temelor pentru acasă.

Însă atenție și la descongestionarea materiei, presupunând că aceasta se va realiza în viitorul apropiat. Nu există „balast intelectual”, sintagmă obsesiv vehiculată în presă. Ceea ce este intelectual, adică performează activitatea de gândire, trebuie păstrat în programe. Se vorbește, de exemplu, despre excesul de terminologie științifică. S-o eliminăm, vezi doamne, pentru că e prea abstractă. Adică să aruncăm odată cu apa murdară și pruncul din copaie. Se uită că termenul de specialitate este drumul cel mai scurt către nucleul epistemic, drum creat în milenii de evoluție lingvistică de către cei mai aplicați cercetători în domeniile respective.

Chiar și în era Marconi, școala se bazează pe logos, pentru că științele se bazează pe limbaj. Există desigur și limbaj matematic sau artistic, dar și matematica și artele apelează adesea la cuvânt. Numai folosirea unor cuvinte denotative te poate apropia de concept. Nu-ți poți însuși o știință fără terminologia specifică.

Programa trebuie concepută astfel încât să dea profesorului ocazia să explice și să aplice termenii de specialitate. Iar profesorul care predă limba maternă este dator și el să activizeze riguros și consecvent termenii științifici din manualele elevului. De exemplu, atunci când predă complementul direct, nu va exemplifica relația prin banalul „calul paște iarbă verde”, ci va prefera un enunț activizant, de tipul „ontogenia repetă filogenia”.

De fapt reglementarea din prezumtivul OMENC se referă la o minoritate, adică la elevii care își fac temele la toate materiile, conștiincios, din ambiție proprie (mai rar) sau sub supravegherea părinților.

Majoritatea elevilor se situează în categoriile: „nu vor să-și facă temele” sau „nu spun că au teme”, iar părinții se prefac a-i crede, ca să nu se ocupe de ei, ceea ce mi se pare complet iresponsabil, pentru că astăzi singura cale de a evita orele petrecute de copil în fața televizorului sau a smartfonului sunt temele pentru acasă. Fără teme, ratăm implicarea părinților în viața activă a copilului; desigur că părinții nu vor face tema în locul lui, dar vor avea ocazia de a demonstra că îl susțin și astfel familia devine mai coezivă.

Fără teme, copilul nu va ști că are și obligații, nu va învăța să-și organizeze timpul liber, ci va ajunge dependent de jocurile electronice și de site-urile manipulatoare de pe internet. Tocmai datorită concurenței acestor instrumente de loisir care dau o dependență adesea nocivă, temele trebuie să devină atractive, iar pentru asta există soluția transdisciplinarității, mai ales prin teme de proiect. Alibiul că acestea nu sunt posibile la toate disciplinele nu funcționează.

Toată curricula are ieșiri transdisciplinare, adică folosește în viață dincolo de meseria propriu-zisă: muzica și dansul te ajută să socializezi, să te faci plăcut, să fii animator de grup; cunoașterea limbii și a literaturii, să fii un bun cozeur; matematica îți ține ochii deschiși atunci când bancherul sau angajatorul vrea să te escrocheze; fizica îți spune că dacă mergi pe sârmă la înălțime, gravitația nu ține cont de curajul tău; chimia și biologia ne face smeriți în fața vieții și ne îndeamnă să-i savurăm zilnic miracolul etc.

Avem obligația ca educatori moderni să evităm temele repetitive care predispun la rutină și exersează conformismul, creând un preambul periculos pentru o viață corporatistă în care munca este însoțită de obediență. Ca să nu mai vorbim de riscul de a ne contrazice. Nu poți să pretinzi că aplici la clasă principiile pedagogiei constructiviste, iar apoi să dai teme conform pedagogiei clasice. Nu spune nimeni să dai mereu teme de proiect, ar fi realmente prea solicitant pentru elevi. Dar măcar dă o sarcină care vine în completarea unei probleme neelucidate (orice lecție modernă este opera aperta), dă o sarcină care promite să rezolve o disonanță cognitivă.
Desigur că rostul temelor merge dincolo de a-l ține ocupat pe copil sau chiar de a transfera cunoștințele de la lecție în memoria de lungă durată. Considerentul că orice fel de muncă intelectuală este utilă pentru antrenamentul memoriei, dezvoltarea inteligenței, dobândirea încrederii în propria capacitate de a raționa nu înseamnă că profesorii nu vor fi selectivi în privința conceperii temelor pentru acasă.

Chiar și în condiții ideale de curiculă descongestionată, elevului i se vor da de făcut acasă teme cu adevărat utile, adică cele care satisfac „legea efectului”, îi pun la lucru creativitatea, îl ajută să aplice asupra lui însuși principiile metacogniției, îl motivează să-și descopere aptitudinile, potențialul și limitele. Dominanta acestui tip de teme este exercițiul de dezvoltare personală, iar rostul lui este autocunoașterea; nu e ușor s-o atingem la ciclurile mici de școlaritate, dar măcar s-o vizăm. Prin urmare un principiu util, inclusiv legiferabil, ar fi nu ca elevii să muncească mai putin, ci să nu muncească degeaba, sufocați de informație parazitară.

Temele de creativitate respectă principiul diversității mai ales în școlile obișnuite, pentru că în cele vocaționale, de muzică de exemplu, există instituțiile corepetitorului și antrenorului. Acolo elevul, în afara orelor de curs, trebuie să exerseze ore și ore la instrumentul muzical respectiv aceeași secvență formativă dată, încă de la vârste mici, pentru a spera la performanță.

Cam la fel se pune problema și la sport sau la însușirea sistematică a limbilor străine. Ore și ore de antrenament fizic, respectiv de audiție și exersare pe materialul lingvistic dat. Acestea nu sunt teme pentru acasă și încă obositoare?

Acolo nu e rapt de copilărie? Atingem aici, ce-i drept, problema unei minorități, cea a copiilor suprasolicitați de părinți, fie prin teme suplimentare din diferite culegeri, caiete de exerciții, caiete de vacanță etc., fie prin înscrierea lor la tot felul de cursuri extrașcolare, mai ales de limbi străine, însușire a tehnicii unui instrument muzical, dans, programe IT sau la cluburi sportive. Putem renunța la muzicieni și sportivi de performanță și în general la dorința de performanță în orice domeniu?

Răspunsul este simplu. Nici ca părinți, nici ca societate în general nu putem renunța la elite, dar nici la deprinderile de efort intelectual ale omului obișnuit. Nu se pune problema de a transforma copilul într-un robot, ci de a-i deștepta plăcerea efortului intelectual și fizic; numai că până să atingă acest nivel de automotivație, trebuie să-l motivăm noi, părinți și profesori, să-i oferim feedback pozitiv, încurajare permanentă.

Este posibil ca ministrul să fi renunțat la ordinul promis, pentru a nu se expune unui paralelism hazliu, deoarece Ordinul de Ministru nr 3066/11 ian. 1999 cu privire la temele pentru acasă din învățământul preuniversitar nu fost abrogat. Acel ordin spune că timpul dedicat temelor nu trebuie să depășească 30 de minute în clasa I, pentru a ajunge la maximum 2-3 ore în clasele mari.

Faptul ca ministrul Dumitru vrea să facă acelasi lucru arată că ideea este, de fapt, inaplicabilă, așa cum a fost din 1999 până acum. Nici într-un caz nu avem dreptul, de teama unui inoportun și procustian ordin de ministru, să diminuăm studiul individual al elevului, deoarece copilăria și adolescența sunt singurele vârste ale acumulărilor, chiar dacă aceste acumulări sunt generate prin joc sau alte forme atractive.

Nu vorbesc de acumularea sistematică a informației din domeniul profesional. Aceasta se face mai târziu. Acum însă puiul de om învață cum să învețe (celebra sintagmă „boîte à outils” la metacogniție se referă, nu la „competențele generale” dintr-un iluzoriu decalog curricular) și mai ales învață să-i placă să învețe. Iar perioada aceasta fastă este limitată biologic.

Un maximum al dezvoltării neuronale se atinge în jurul vârstei de 18 ani. De la această vârstă, neuronii care n-au fost angrenați în sinapse încep să moară. De aceea randamentul intelectual se dobândește la vârsta școlarității sau nu se nu mai dobândește deloc. Ne pregătim la această vârstă ca să ne putem face temele în viața activă. Pentru că învățarea nu se oprește niciodată.

Ar fi și păcat, lumea fiind interesantă numai prin cunoaștere.





Sus