Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Kontakt / Teama de a fi alături

Cu ocazia „zilelor” diferitelor orașe, se organizează tot mai frecvent mici demonstrații de lupte medievale, ba chiar antice, cu dublu scop. În primul rând ca să le atragă atenția celor care participă la serbările civice de acest tip – adică să li se ofere un pic de panem et circenses binevenit și nevinovat. În al doilea rând, să atragă atenția publicului însetat în aceeași măsură de vâltoarea festivalieră și de istorie spectaculoasă asupra înaintașilor acestor meleaguri.

Înaintași care ne-au precedat, muncind între zidurile orașelor, pe câmp sau la adăpostul pădurilor, bucurându-se, însănătoșindu-se din boli grele, crezând într-un viitor mai bun – un viitor care este reprezentat în cazul nostru de participanții curioși, trecători care își încetinesc pasul când ajung la locurile serbărilor de acest gen, și mulți, mulți tineri, deschiși repede pentru tot ce reprezintă viață, culoare și poate oferi senzații, trăiri comune.

Aceste scenete istorice dinamice și spectaculoase au o putere informativă ieșită din comun pentru toți cei care sunt cât de cât interesați de generațiile vechi ale locului și de evenimentele din trecut, fie ele binecunoscute sau mai puțin înrădăcinate în conștientul comun. Aceste show-uri sunt și bune purtătoare ale ideilor constructive legate de sistemele de legături existente între comunitățile de altădată.

De exemplu, prin scenete de luptă între romani și barbari, „desfășurate” la Zilele Clujului, ediția a IV-a – practic o veselie ordonată „întinsă” între două grupuri de tineri îmbrăcați în haine de epocă –, se propagă benign o sumedenie de informații mai subtile despre perioada respectivă. Unii (barbarii) atacau, alții (romanii) se apărau.

Prin atac se poate înțelege nu numai o acțiune dinamică, dar și o tendință de nimicire a unor valori pe care le-au creat cei atacați și care le apără acum cu prețul vieții lor. Altfel spus: aceste scenete, care la prima vedere par a avea numai rolul de a colora un festival urban, pot avea un rol educativ mult mai puternic decât zeci de forumuri de informare dirijată.

E însă surprinzător cât de puțin se apelează la trecutul comun româno-maghiar la aceste festivaluri urbane din România. Oștile conduse de Sigismund Báthory și Mihai Viteazul au reușit victorii de răsunet în anul 1595 în sudul României de azi. Această colaborare victorioasă și cu puternice semnale simbolistice ar putea fi folosită ca armă benignă pentru popularizarea reușitelor comune româno-maghiare.

 „Rejucarea” simplificată a bătăliei de la Călugăreni – unde secuii își dădeau sângele pentru Mihai Viteazul –, prezentând și o „miniscenetă” cu Albert Király (comandantul rezervei de 6000 de oameni) și Mihai Viteazul dând mâna după victorie, ar putea fi un banner-slogan în mica reconciliere româno-maghiară a zilelor noastre. Bătălia de la Giurgiu, câștigată de principele Sigismund Báthory și Mihai, este iarăși un eveniment pozitiv răsunător pe cântarul conviețuirii românilor și a maghiarilor.

De ce nu se „rejoacă” oare aceste evenimente pe ecranele emisiunilor care își regăsesc misiunea de a sugera zilnic societății românești imaginea Ungurului ca etern dușman al Românului? De ce nu se spune cu voce tare că secuii și-au dat sângele cu miile pentru idealul lui Mihai la Șelimbăr (1599), luptând fără cruțare împotriva armatei nobililor maghiari? De ce nu se vorbește de bătălia de la Câmpul Pâinii (1479), unde oștile voievodului Ștefan Báthory, Vuk Brankovics și Pál Kinizsi – în rândurile cărora se găseau cu miile și români – au nimicit armata turcă năvălitoare?

De ce nu sunt mediatizate aceste bătălii în care maghiarii și românii luptau umăr la umăr pentru patria comună, de ce nu sunt cool pentru tineret? De unde oare această frică de frumusețea istoriei comune? Unde își au rădăcinile aceste anxietăți? Gropile comune în care zac miile de oșteni români și maghiari de ce nu sunt cool? Sau – folosind tot un termen postmodern –, aceste lucruri nu se pun, doar acelea puține, când ne-am măcelărit sârguincioși, având scopuri total necomune, vizând „Țara Milenară Mare” cu valențe antagoniste: Ungaria Mare și România Mare?

O explicație ar fi una „managerială”, adică: aspectele pozitive ale conviețuirii nu atrag clienți. Dacă nu e cu bătaie și fețe înnegrite de ură, nu are trecere...

Așa s-a întâmplat și cu statuia lui Bălcescu și Kossuth, realizată de renumitul sculptor maghiar Vetró Artúr (unul din fondatorii Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”), care a fost cumpărată oficial, pe vremuri, de orașul Arad, expusă în sala 1848-1849, apoi cu creșterea trendului eternizării conflictelor româno-maghiare a ajuns în depozitul muzeului, unde fiul sculptorului, Vetró András și subsemnatul (în calitate de jurnalist investigator) au găsit-o în anul 2010.



„Eliberarea” acestei statui cu un Kossuth și un Bălcescu pașnici, cu privirea spre viitor și nu spre trecut, întârzie, deși fiul sculptorului este gata să o restaureze și să o toarne în bronz.

– Visul meu este să văd această statuie în piața unui oraș transilvan, unde au avut loc evenimente negre în 1848-49. Ca să vadă lumea că relațiile româno-maghiare pot fi „eliberate”, ca și această capodoperă realizată de tatăl meu – îmi spunea fiul sculptorului în depozitul muzeului.

Oare cine va avea dreptate? Cei care cred în „eliberare” sau cei care nu cred în frumusețea comună?

 




Sus