Joi, 14 Decembrie 2017
Joi, 14 Decembrie 2017


Kontakt / Românii și maghiarii: un cuplu de coșmar?

Românii și maghiarii: un cuplu de coșmar?

În anul 1985, poetul și gazetarul Corneliu Vadim Tudor scria o poezie în care evoca relațiile istorice dintre români și maghiari în felul următor:

„Noi n-o să ne-nțelegem niciodată/și casă bună n-am făcut prin ani/căci mâna voastră veșnic e pătată/de sângele românilor sărmani./Trufași și cruzi, și fără de măsură/nici fiarele pădurii nu-s ca voi/cu ochii tulburi, injectați de ură/visând la un mileniu de noroi.”



Este posibil ca mulți dintre cititorii acestor rânduri să nu îl simpatizeze, din felurite motive, pe autorul citat. Cu toate acestea, numeroși români, poate chiar majoritatea conaționalilor noștri, ar putea spune că imaginea transmisă de aceste versuri – lăsând la o parte câteva exagerări poetice – este totuși una corectă, în linii generale. Românii nu se vor înțelege niciodată cu maghiarii, deoarece aceștia i-au oprimat de-a lungul istoriei, iar astăzi continuă să agite revendicări nejustificate, care par să izvorască dintr-un fel de răutate înnăscută a acestora.

Care este adevărul în această chestiune? Oare maghiarii sunt chiar atât de răi pe cât îi consideră românii? Sau există și alte opinii românești, mai nuanțate, pe marginea subiectului? Dar oare ungurii cum îi văd pe români? Și, în fine, ce importanță au toate aceste întrebări, pentru politica înaltă, dar și pentru viața de zi cu zi a celor care trăiesc în România sau Ungaria? Istoria și imagologia ne oferă câteva răspunsuri.
Totul vine din istorie… Dar care istorie?



Românii și ungurii se învecinează ca popoare și conviețuiesc în Transilvania de aproximativ o mie de ani. Dacă ne întrebăm, la modul serios, cum s-au înțeles cele două etnii în toată această perioadă, pentru a înțelege ce fel de sentimente reciproce nutresc în ziua de astăzi, putem formula două răspunsuri. Pe de o parte, se poate spune că istoria raporturilor dintre români și maghiari a fost o neîntreruptă bătălie. Începând cu Gelu și Menumorut, care s-au bătut cu primii călăreți arpadieni sosiți pe aceste meleaguri, continuând cu răscoalele țărănești din Evul Mediu și cu voievozii români care, din câte am învățat la școală, obișnuiau să-i „belească”, fără drept de apel, pe regii Ungariei, terminând cu revoluțiile, războaiele mondiale și conflictele politice din ultimii două sute de ani – totul pare să se înscrie într-o cronică belicoasă interminabilă.



Pe de altă parte, există un al doilea punct de vedere, poate mai puțin influent, dar pe care îl exprimă inclusiv oamenii de rând, mai ales ardelenii: dacă au reușit să trăiască totuși atâtea secole laolaltă, într-o Transilvanie multietnică, în pofida atâtor diferențe și interese concurente care îi despărțeau, înseamnă că românii și maghiarii au realizat, de fapt, o veritabilă performanță în ceea ce privește conviețuirea cu Celălalt. Până la urmă, cele două neamuri n-au ajuns să se extermine sau să se alunge reciproc, cum au făcut atâtea grupuri etnice, în Europa și în întreaga lume. Iar semnificația momentelor memorabile în care ne-am dat totuși în cap (cum a fost cazul revoluției de la 1848 sau al perioadei celui de-al doilea război mondial) depinde de felul în care interpretăm frecvența și importanța acestora. Le considerăm niște excepții dramatice, pe firul unei coabitări milenare acceptabile, sau, dimpotrivă, niște ciocniri inevitabile și mereu reeditabile, între două comunități care nu s-au înțeles niciodată?



Cele două viziuni amintite mai sus, deși sunt perfect contradictorii în morala pe care o vehiculează, au fost construite cu ajutorul acelorași fapte istorice acceptate. Exemplul lor ne arată modul în care povestea trecutului, adică Istoria, poate fi manipulată în vederea susținerii unui anumit punct de vedere. Istoria românilor și maghiarilor a fost utilizată „la greu” în asemenea scopuri justificative, pentru confecționarea unor imagini subiective (ostile sau, dimpotrivă, binevoitoare), uneori profund deformate. Cât de eronate pot fi aceste interpretări ne arată comparația cu alte situații similare, din lumea largă. Indiferent dacă vom socoti numărul de victime, de zile de conflict armat sau de invective șovine proferate pe cap de locuitor, nu putem ajunge la scoruri superioare celor existente în cazul germanilor și francezilor, englezilor și irlandezilor, rușilor și polonezilor, turcilor și armenilor…
 
Dimpotrivă!

În Evul Mediu, de exemplu, protagoniștii conflictelor considerate în mod abuziv „etnice” sau „româno-maghiare” erau, de fapt, nobili care își legau țăranii de glie (la fel cum a făcut-o și Mihai Viteazul cu „rumânii” săi), ori stăpânitori feudali, care se luptau pentru putere (voievozii munteni și moldoveni s-au păruit între ei cam tot atât de des cât au făcut-o cu regii maghiari sau principii Ardealului).



Respectivii combatanți nu se băteau, în primul rând, în calitatea lor de români sau maghiari, ci în aceea de nobili, țărani, principi sau apărători ai credinței. Iar împrejurarea că vorbeau limbi diferite nu făcea decât să adauge un motiv în plus, dar nu cel mai important, rivalităților fundamentale existente între ei, de natură socială, politică sau confesională. Că aceste conflicte au fost considerate, mai târziu, dovezi incontestabile ale conflictului milenar româno-maghiar, aceasta este altă poveste, care nu ține de Istoria trăită de oameni, ci de Istoria scrisă de istorici.

Războiul de o sută de ani româno-maghiar

În realitate, adevăratul start al unui conflict specific româno-maghiar s-a dat mult mai recent la scară istorică, abia o dată cu epoca modernă. În secolul al XIX-lea, ca peste tot în Europa, elitele politice și intelectuale ale celor două națiuni au demarat, fiecare, un proiect național, care includea emanciparea, progresul și modernizarea. Dar spațiul geografic al Transilvaniei era revendicat de ambele proiecte naționale. De către maghiari, în primul rând din motive politice și istorice (deoarece făcuse parte din regatul medieval al Ungariei), iar de către români tot din motive istorice (ca parte a Daciei cucerite cândva de romani), dar și demografice, în calitatea lor de cei mai numeroși locuitori ai provinciei.



Așa a început un conflict politic apăsat, care va dura aproximativ o sută de ani, de la revoluția din 1848 până la reinstaurarea administrației românești în Transilvania, în martie 1945. În paranteză fie spus, el s-a desfășurat cam în aceeași perioadă în care francezii și germanii se vor încăiera, din motive destul de asemănătoare, în trei conflagrații nimicitoare (1870-1871, 1914-1918 și 1939-1945), pe parcursul așa-numitului „război civil european”. În cea mai mare parte a sa, conflictul româno-maghiar de o sută de ani a fost doar un „război rece”, întrerupt de numai trei intervale de dispută deschisă, violentă: războiul civil din Transilvania, desfășurat în perioada octombrie 1848 – august 1849, în cursul căruia maghiarii kossuthiști, adepți ai independenței Ungariei, s-au confruntat cu românii ardeleni prohabsburgici; conflictul militar dintre România și Austro-Ungaria, derulat între anii 1916–1918, în contextul primului război mondial, și continuat în 1919 cu intervenția românească împotriva regimului bolșevic din Ungaria; ocupația maghiară horthystă din nord-vestul Transilvaniei, dintre anii 1940-1944, căreia îi va pune capăt ofensiva trupelor sovietice și românești, după 23 august 1944.

Și cam atât… E mult, e puțin?

După al doilea război mondial, includerea forțată a României și Ungariei în țarcul țărilor comuniste „frățești”, ca și principiul „înghețării” granițelor statelor europene, în vederea blocării revendicărilor teritoriale destabilizatoare, va pune capăt și conflictului politic deschis dintre cele două state. Excepție fac câteva episoade mai tensionate, potențial explozive, din perioada fluidă a schimbărilor de regim din anii 1989-1990, cum ar fi cazul violențelor interetnice de la Tg.-Mureș, din martie 1990, sau al eventualului rol jucat de Ungaria în răsturnarea regimului



Ceaușescu, în decembrie 1989 (neconfirmat încă de mărturii istorice certe), prin acțiuni ale serviciilor secrete și operațiuni de dezinformare. După căderea comunismului, intrarea Ungariei și a României în NATO și în Uniunea Europeană va bloca încă o dată orice posibilitate de conflict veritabil între cele două state. Ca urmare, disputele dintre ele vor continua doar la modul simbolic, ca un război al cuvintelor și justificărilor, îndeosebi pe tema statutului minorității maghiare din România.


Imagologie etnică românească…




Dacă lucrurile sunt atât de roze pe cât ar putea să reiasă din rezumatul istoric de mai sus, iar coșmarul româno-maghiar nu ar fi, potrivit aceleiași interpretări, decât un vis nițel mai agitat, cum se explică totuși sentimentul acut al unei adversități româno-maghiare, resimțit de mulți dintre noi și bine exprimat de versurile lui Corneliu Vadim Tudor?

Indiferent dacă vine dintr-o istorie „adevărată” sau „manipulată”, mai veche sau mai recentă, imaginea românilor referitoare la maghiari include numeroase aspecte critice. Principalul defect atribuit maghiarilor de către români este răutatea, care se conjugă cu înfumurarea. Cruzimea, „dovedită” mai ales de antecedentele istorice, este asociată, în viziunea românilor, cu primitivismul și caracterul temperamental al urmașilor lui Árpád și se explică prin originea asiatică a maghiarilor, ai căror strămoși „au mâncat carne de sub șa”. De multe ori, trăsăturile negative ale maghiarilor sunt definite de către români în contradicție cu cele proprii: maghiarii sunt răi, cruzi și intoleranți, în timp ce noi suntem blânzi (chiar prea blânzi, românii înșiși acceptând că „mămăliga nu explodează”), toleranți și ospitalieri; maghiarii sunt „barbari nomazi” veniți din Asia, pe când românii sunt „europeni”, autohtoni prin definiție și moștenitori ai unei străvechi civilizații sedentare.

Pentru că imaginea de sine a românilor include, pe lângă numeroase aspecte autolaudative, și o importantă doză de autodenigrare, clișeele românești la adresa maghiarilor se bazează și ele pe acest autoportret ambivalent. „Să te ferească Dumnezeu de ungurul rău și de românul prost”, spune un proverb românesc din Ardeal. Ungurul e rău, adică agresiv, în timp ce românul, care nu e nici el perfect, nu are minte, ceea ce se conjugă cu pasivitatea atribuită românilor. De multe ori, românii se autovalorizează negativ, iar maghiarii sunt plasați, chiar de către români, într-o postură de superioritate. Fără îndoială, răutatea ungurului este mai antipatică decât prostia românului, iar calitatea sa de dușman este bine pusă în evidență de această trăsătură. În schimb, prostia atribuită românului îl face, în mod cert, inferior maghiarului.

Sondajele sociologice, care măsoară prin metode statistice atitudinile românilor față de maghiari, dezvăluie, în general, aspecte mult mai benigne, în raport cu imaginile negative și injuriile vehiculate de imagologia etnică. Lăsând la o parte glumele cu tentă xenofobă, proporția românilor care afirmă, în sondaje, că ar accepta vecini, colegi de serviciu, prieteni sau chiar parteneri de viață maghiari este una ridicată. Cele mai criticate aspecte sunt raporturile istorice, considerate proaste de către majoritatea repondenților, ca și prestația politicienilor de ambele etnii, care generează sau inflamează tensiunile, în scopuri electorale, în timp ce masa maghiarilor de rând este dezvinovățită oarecum, prin această distribuție a responsabilităților.



În schimb, dacă citim postările de pe net, de exemplu pe marginea articolelor de presă referitoare la aspecte sensibile, vom întâlni opinii extrem de violente. Injurii cu conținut sexual, mai ales la adresa femeilor, apeluri la expulzarea în Ungaria a ingraților care „mănâncă pită românească” sau bancuri de genul: „– Cum dai jos un ungur dintr-un copac? – Îi tai funia!”. Desigur, până la un punct, asemenea exprimări, prilejuite de multe alte subiecte, pot fi considerate marginale. Dar în același timp, ele reprezintă vârful unui aisberg. În public, oamenii sunt mai ipocriți, dar sub protecția anonimatului spun mai ușor pe nume lucrurilor în care cred și care fac parte din imaginarul nostru colectiv.

Imagologie etnică ungurească




Într-un mod probabil „dezamăgitor” pentru români, repertoriul maghiar de invective și imagini negative la adresa românilor este mai sărac în comparație cu corespondentul său românesc. Această situație se explică istoric prin faptul că maghiarii au fost multă vreme mai importanți pentru români decât românii pentru maghiari. În secolele XVIII-XIX, când a început conflictul politic dintre cele două națiuni, principalul rival istoric al maghiarilor era împăratul de la Viena, pe plan extern se temeau de pericolul rusesc (care avea să le vină de hac și în 1849 și în 1945), iar pe plan intern se loveau de revendicările naționalităților din Ungaria, luate laolaltă. Ca urmare, românii nu reprezentau decât una dintre ipostazele unui inamic național cu mai multe capete, printre care cel românesc nu era atât de înspăimântător. De aceea, imaginea românilor în ochii maghiarilor a fost caracterizată adeseori de o anumită suficiență și chiar indiferență.

Nota sa dominantă era dată de sentimentul categoric de superioritate al maghiarilor în raport cu românii, considerați un popor primitiv de țărani și păstori necivilizați. Alteritatea românilor era completată de apartenența lor la ortodoxie sau „greco-catolicism”, aspecte care îi plasau, sub raport geopolitic, într-o lume răsăriteană, diferită, ostilă și esențialmente inferioară. Uneori, românii din Ardeal erau percepuți de către maghiarii citadini ca niște „buni sălbatici”, țărani pitorești, destul de înapoiați, dar cu calități sufletești genuine, care puteau fi educați și atrași de partea maghiarilor.



Lucrurile se vor schimba însă radical după 1920, anul crucificării proiectului național maghiar. După tragedia de la Trianon, când maghiarii s-au trezit că au pierdut mai mult de două treimi din patria pe care o credeau pe veci a lor, sentimentul de înfrângere, de frustrare și apoi de revanșă a fost copleșitor. În acest context, românii, prea puțin băgați în seamă până atunci, vor ajunge în ochii maghiarilor profitorii cei mai importanți ai dramei lor naționale. Ei au primit Transilvania, care reprezenta pierderea cea mai dureroasă, atât prin dimensiuni (102.000 km2, mai mult decât cei 93.000 km2 rămași Ungariei!), prin numărul de conaționali pierduți (1.700.000 de suflete), ca și prin importanța ei simbolică. Pentru maghiari, Ardealul a fost și va rămâne întotdeauna o parte, fie ea și „înstrăinată”, a patriei maghiare, cu catedralele, castelele, cimitirele și câmpurile sale de bătălie ungurești. Și astăzi, de fiecare dată când la Opera Maghiară din Cluj se interpretează Contesa Marița, iar corul cântă refrenul săltăreț despre frumosul oraș de pe Someș, în care totul este roșu-alb-verde, publicul aplaudă frenetic, la nesfârșit. E de presupus că aceste lucruri nu se vor schimba decât fie atunci când globalizarea va mătura definitiv toate identitățile actuale, fie când maghiarii ardeleni vor fi repatriați la poalele de Vest ale Uralilor, după cum solicită internauții radicali purtători ai celuilalt tricolor.

În aceste condiții, cel mai puternic stereotip negativ care îi definește pe români în ochii maghiarilor (mai ales dacă ei sunt alegători FIDESZ sau cetățeni nord-americani), este cel al românului abuziv, care îi desconsideră și îi oprimă pe maghiari, care nesocotește drepturile naționale ale minorității maghiare, le răstălmăcește istoria și refuză să le vorbească limba, numai de-al dracului, deși în Transilvania toată lumea ar trebui să știe ungurește. Și aceasta, în pofida faptului că statul lor balcanic, care a sufocat și Ardealul, este destul de dubios și dezorganizat.

Dar noi, ardelenii, ce ne facem?

Pentru ungurii din Transilvania, spre deosebire de cei de la Budapesta, românii au reprezentat întotdeauna o prezență mai clară și au fost percepuți ca niște concetățeni și vecini, de care trebuie să ții seama, indiferent de defectelor lor, pentru că trăiești cu ei laolaltă. La fel stau lucrurile pentru românii ardeleni, care, potrivit sondajelor, au o părere mai bună despre maghiari, în raport cu cea a regățenilor. În mod paradoxal, până și în cazul steagului secuiesc, care ar trebui să-i enerveze cel mai mult (deși eu mă întreb de ce?) pe cei cărora le flutură sub nas, există mai mulți români dispuși să-l accepte în Ardeal decât la Giurgiu, unde „Miticii” care n-au văzut în viața lor o mustață de bozgor nu pot tolera asemenea manifestări reprobabile de nesupunere ungurească.



Românii și maghiarii din Transilvania cultivă câteva atitudini și valori comune, izvorâte din specificul istorico-cultural al provinciei lor, pe care nu le pot împărtăși cu conaționalii de la București sau de la Budapesta. Unul dintre bunurile simbolice pe care le stăpânesc împreună este această cultură a familiarității cu „dușmanul”. O știință realistă a conviețuirii, bazată pe sentimentul că nu putem trăi decât împreună, chiar dacă am avea destule motive să ne luăm la bătaie. Până la urmă, am ajuns să ne obișnuim cu aceste lucruri și chiar să le socotim o parte inconfundabilă a identității noastre regionale. Ne-ar lipsi, dacă nu le-am avea! Bunicului meu, legionar și mare naționalist român ardelean, strămutat de nevoie în Regat, i se umpleau ochii de lacrimi când ajungea cu trenul la Brașov și auzea vorbindu-se ungurește. În sfârșit, se simțea acasă! În paranteză fie spus, același lucru li se întâmplă multor tineri basarabeni stabiliți în România, unii dintre ei cu sentimente foarte românești, care intră în delir când Zdob și Zdub cântă o piesă în rusește, la București sau la Cluj. Își aduc aminte de Moldova lor!

Asemenea bunuri comune oferă o bază pentru construirea unei identități transilvane, idee vehiculată de mulți, dar în sensuri foarte diferite: din patriotism local, nostalgie și bovarism ideologico-cultural, ca țintă de darts pentru naționalismul radical românesc și, în oglindă, ca etapă tranzitorie pentru viziunile iredentiste maghiare, ca instrument de mobilizare electorală a ardelenilor, pentru politicienii cinici și pragmatici, sau ca resursă identitară pentru construirea unui regionalism românesc sănătos, pentru cei idealiști (să-l amintesc la acest capitol pe colegul Vasile Dâncu, dacă tot scriu la revista lui).

Dar acest proiect este foarte dificil, deoarece la ora actuală românii și maghiarii trăiesc în universuri simbolice paralele. Există o Transilvanie a românilor și alta a maghiarilor (cândva a fost și una a sașilor), fiecare cu propria viziune asupra istoriei, cu numele sale de străzi, cu simbolistica și sărbătorile fiecăruia, dacă se poate fără nicio participare a celuilalt. Când merg la Alba Iulia, turiștii maghiari din România sau din Ungaria intră doar în catedrala romano-catolică, la mormântul lui Iancu de Hunedoara, considerat „eroul lor”, și ignoră complet catedrala românească sau, horribile dictu, sala Unirii. Turiștii români, după ce dau prioritate Catedralei Reîntregirii și Muzeului Unirii, intră și în catedrala romanică, apreciind că în România totul este al lor și reflectă propria istorie, dar, desigur, nu-l vor considera pe Huniade un personaj al istoriei maghiare, ci un erou al românilor. Ironia soartei face ca toate acestea să se petreacă între zidurile strâmte ale unei cetăți austriece, incapabilă totuși să îi adune cu adevărat laolaltă pe foștii supuși ai împăratului.

Românii și maghiarii nu numai că nu participă la sărbătorile publice ale celorlalți, ci mai mult, o fac, eventual, la modul agresiv. Tinerii de la Noua Dreaptă, continuând tradițiile inițiate de Gheorghe Funar, organizează pe 15 martie propriile manifestări românești, ca replică la sărbătoarea națională a maghiarilor, manifestări pe care ungurii le consideră provocatoare. Tinerii maghiari din Secuime nu se lasă nici ei mai prejos și arborează semne de doliu la 1 decembrie (dacă nu îl spânzură pe Avram Iancu în efigie, cum a făcut-o concetățeanul nostru Csibi Barna), iar ca urmare elevii români arborează însemne tricolore românești de 15 martie, ceea ce provoacă reacția profesorilor, ceea ce provoacă reacția autorităților… Oare cum ar fi dacă, pe lângă eventuala afișare zilnică a propriilor însemne naționale, tinerii maghiari ar flutura tricolorul românesc la 1 decembrie, iar românii pe cel maghiar în 15 martie? Atunci, probabil, am trăi pe altă planetă, și nu în Transilvania, deoarece aici, ca și la Mecca, necredincioșii nu au voie să intre în sanctuarul celorlalți, consemnați însă doar de propriile blocaje și prejudecăți.
Instrucțiuni de (bună) utilizare a naționalismelor



Cu siguranță, de ambele părți există numeroase voci care se dezic de elementele radicale. E ușor să spui că majoritatea românilor și maghiarilor nu votează nici cu „România Mare”, nici cu „Jobbik”. De multe ori însă, diferența dintre aceștia și „moderații” din guvern pare destul de mică. Să-l amintim numai pe Orbán Viktor, ca să evidențiem, de data aceasta, doar paiul (sau parul?) din ochiul vecinului. Problema este că extremiștii folosesc ca materie primă simboluri naționale, amintiri istorice și imagini etnice, care fac parte din patrimoniul cultural al unei întregi națiuni. Cu toții le înțelegem și rezonăm emoțional la mesajul lor, fie că ne încântă, fie că ne sperie sau ne enervează. Acest bagaj identitar colectiv reprezintă o resursă foarte prețioasă, pentru oricine vrea să atragă atenția asupra propriei persoane. Politicienii știu sau măcar intuiesc cel mai bine acest lucru, uneori cu ajutorul unor sociologi ori politologi profesioniști.

În aceste condiții, imaginile reciproce româno-maghiare devin o marfă, tranzacționată în funcție de cererea pieței, de către politicieni, jurnaliști, comunicatori, transmițători de imagini, iar uneori chiar de negustorii de artefacte, care vând busturi cu Avram Iancu, stegulețe tricolore și cărți poștale cu Ungaria Mare, cot la cot cu istoricii sau publiciștii. Uneori, această marfă, la fel ca dinamita, poate fi detonată de către cei care o utilizează, din greșeală sau în mod intenționat. La numai câteva sute de kilometri de noi, cu nici două decenii în urmă, sârbii, croații, bosniecii sau kosovarii au experimentat pe pielea lor efectul devastator al unor imagini și raporturi etnice ostile.



În comparație cu acest exemplu foarte la îndemână, conviețuirea pe care istoria a impus-o românilor și maghiarilor în Transilvania nu poate fi considerată în niciun caz un coșmar al Europei, ci o poveste de succes. Până acum, ținând cont de datele zbuciumate ale istoriei noastre comune, ne putem felicita mai ales pentru că am reușit să depășim sau să evităm ceea ce putea fi mai rău. Frumos ar fi ca, de acum încolo, să și construim ceva împreună, ceva care ar putea însemna mai bine. Trecutul, bun sau rău, nu cred că va fi uitat de cele două comunități. Rămâne de visat și de zidit viitorul…

Sorin Mitu

profesor și director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, specialist în istoria Transilvaniei, imagologie comparată și studiul naționalismului.

Originalul vezi AICI




Sus