Miercuri, 22 Mai 2019
Miercuri, 22 Mai 2019


Kontakt / Nemții, ehei, nemții…

Nemții, ehei, nemții…

– Gata sefu’! Am ajuns. Asta-i Cogealacul.

Glasul răgusit, de fumător înrăit, al soferului cu fizic de urs, m-a scos din reveria in care mă aruncaseră defilarea monotona prin fața ochilor a șesului dobrogean, precum și mirosul puternic de motorină, ce domnea în cabina cisternei de 16 tone.

Mă îndrept în scaunul de burete ce cunoscuse zile mai bune, si mă uit buimac la individul de peste 120 de kg, cu cap porcin, neras de multe zile, cu basca pe cap, și un chiștoc de țigară în colțul gurii. Îmi întorc privirea de la mizeria cruntă din cabină, si încerc să deslușesc ceva prin parbrizul murdar.

Printre lanurile de vie din fața noastră, în vale, un sat mare și întins începea să-și dezvăluie prezența. Case multe, verdeață multă, pomi fructiferi, în sfarsit ceva vadea semne de viață normală în Dobrogea aridă pe care o descopeream, după o săptămână de când mă prezentasem la post, inginer stagiar, la M. Kogălniceanu.

Și pe măsura ce coboram, iar satul se dezvăluia din ce în ce mai mult, ridicându-se parcă dintre viile pline de rod, o săgeată zveltă, mai înaltă decât tot ceea ce o inconjură, îmi agată privirea. O cruce mică de tablă, cocoțată pe un trup pătrat, aburcat la rândul lui peste altă încăpere pătrată și mai mare, inchipuiau ceva ciudat de familiar. Corpul bisericii ce se dezvăluia încet, zvelt și sever în același timp, făcând corp comun cu turnul clopotniței, turn ce găzduia și intrarea, îmi părea atat de cunoscut, atât de acasă. Prin acasă înțelegând Brașovul, unde-mi petrecusem frumoșii ani de studenție, și pe care nu-l părăsisem decât de 3 luni de zile,

– Dar asta, asta… este o biserica nemțească!
– Nemtească, sefu’, că bine zici.
– Dar de ce este aici, ce caută aici, in Dobrogea?
– Au făcut-o nemtii sefu’. Pe aia din Kogălniceanu n-ai vazut-o?
– Dar cand au făcut-o? Si ce nemți?
– Ehe, inainte de razboi. Nemtii care trăiau pe aici, erau sate intregi…

Astfel am intrat in contact pentru prima dată cu urmele unei civilizatii, necunoscută pentru mine până atunci, nici măcar din auzite, civilizația germanilor dobrogeni. Intrând in Cogealac am fost uimit să vad o stradă centrală neobisnuit de lată pentru un sat din Romania, case mari, austere, cu acareturi si fântâni în curte, case situate în stradă, după tipicul satelor de sași ardeleni, atât de familiare mie. Parcă mă întorsesem în urmă cu doi ani, în Bărcut, sat al comunei Soarș, unde universitatea brasoveană ne trimisese să culegem porumbul de pe câmp, cele câteva familii de bătrani sași băstinași nemaiputând face lucrul acesta.

– Oare aici fac si cidru?, m-am intrebat pentru o clipă, copleșit de amintirea cidrului săsesc, înțepător la limbă, cu aromă de neuitat.

În anii care au urmat am văzut urme ale trecerii germanilor prin Dobrogea la tot pasul: biserici, case tipice, sate sistematizate, si – când și când – un nume ciudat al vreunui localnic. Astfel, mecanicul meu de la coloana auto de la Pepsi, mai în vârstă ca mine cu vreo 10 ani, nu înțelegea nici chip de ce, când i-am deschis fișa de protecție a muncii la angajare, si l-am intrebat cum îl cheamă, iar el mi-a răspuns Gheorghe Engsningher, am scris liniștit numele, corect, fără să-l mai stresez si eu cu clasica întrebare: Cum se scrie?

Am început să strâng sporadic informații despre trecerea germanilor prin Dobrogea, de pe la unul, de pe la altul, multe dintre ele parțial eronate, altele de-a dreptul fantasmagorice. Mare lucru n-am aflat, doar ca frumoasele case nemțesti, părăsite de aceștia la sfârșitul razboiului, au fost atribuite aromanilor veniti din Balcani să colonizeze Cadrilaterul, la promisiunile de mai bine, adesea neonorate, ale politicienilor romani. Și care aromani au fost nevoiti sa se mute încă o data cu cățel și purcel, si oi(!), din Cadrilater in Dobrogea, odată cu restituirea primului către Bulgaria, in 1940.

În M. Kogălniceanu aromânii s-au bucurat de primirea caselor mari, cu acarateturi și grădini, și s-au asezat temeinic. Au folosit biserica nemțească pentru nevoile lor, pentru că Dumnezeu e unul singur, nu? Și si-au purtat oile pe câmpurile din jur, acolo unde altădată tractoarele nemților, celebrele Lanz Bulldog, speriau ciorile cu zgomotele lor puternice. Iar când regimul comunist le-a tras apa în comună, au ajuns la concluzia că nu mai au nevoie de fântânile din curte, începând să arunce gunoiul și dejectiile de la oi în ele. Când minunea comunistă s-a sfârsit „după 3 zile”, ca toate minunile, si au ajuns să aibă apă doar câte 1-2 ore/zi, dimineața și seara, fântânile și pânza freatică erau deja iremediabil compromise.

Lămuriri mulțumitoare despre istoria germanilor dobrogeni aveam să primesc prin 1999, când a venit vremea să-mi duc pruncul la grădinița. Venisem din Ardeal cu o idee fixată adânc în minte, aceea că vreau ca viitorul meu copil să învețe temeinic limba germană. Fiind sigur că limba aceasta va fi o șansă în plus pentru el în viață. Și cu speranța că – o dată cu limba – va învăța puțin și din rigoarea și seriozitatea germană, așa cum le cunoscusem eu în Ardeal.

În consecință, în 1999 am devenit membru asociat, cotizant, al Asociației Germanilor Dobrogeni, care recuperase sediul vechii școli evanghelice și-l transformase în centru cultural, unde funcționa și grădinița. Această calitate îmi dădea dreptul să inscriu copilul la Grădinița Germană, ceea ce am și făcut. Au urmat pentru acesta opt ani de școală generală la intensiv-germană și patru ani de liceu, la Mate-Info, intensiv germană. Totul incununat cu obținerea certificatului de vorbitor de limbă germană, calificativ C1. Mărturisesc că la vederea certificatului, și mai ales a timbrului sec cu vulturul german din colț, mi s-a pus un nod în gât.

Spuneam deci că germanii de la Comunitate m-au lămurit cum au ajuns nemții în Dobrogea. În spusele bătrânilor răzbătea o emoție greu înfrânată, când vorbeau despre strămoșii lor care, fapt nemaiîntâlnit, nu veniseră în Dobrogea din Germania, ci din Rusia si Basarabia! Acolo unde îi aduseseră promisiunile țarilor ruși, începând cu celebra Ekaterina. Dar promisiunile sunt făcute pentru a fi uitate, și viața promițătoare la început a coloniștilor s-a deteriorat mult în timp. Așa că au preferat să plece din nou, spre alte orizonturi, alegând să trăiască mai degrabă sub stăpânirea turcului, decât a rusului. Si venind în Dobrogea, în mai multe valuri, pe parcursul a 50 ani, începând cu 1840.

Au durat sate, si-au făcut mori, fierării, fabrici de ulei, de bere, si au intrat în tipicul vieții de colonist german, obișnuit să se chivernisească muncind. Interesant este pentru mine că, intr-o poză din perioada interbelică a pieții satului Kolelie (Colilia), pe lângă clasicele cărute cu cai, venite la târg, se văd și două tractoare! În poză se vede și biserica, despre care știm că era terminată în 1934.



                                                          foto: libertatea.ro

Deci dacă in 1894 germanii și-au făcut, din donații, prima scoală în Constanța, câteva zeci de ani mai târziu lucrau pământul cu tractoarele. Harnic popor.

Din păcate istoria acestor meleaguri nu le-a hărăzit nici măcăr un secol de liniste, si incepând cu 1939 a început strămutărea lor (umsiedlung) în Germania. „Heim ins Reich” (Acasă în Reich), lozincă lansată în epocă, a dus la strămutarea a peste 16.000 de germani. Cele câteva mii rămase pe loc aveau să sufere, începând cu 1945, chinurile Siberiei și ale lagărelor sale. Puțini s-au mai întors…

România a pierdut astfel un nucleu grozav de oameni muncitori, corecți, buni cetățeni, orientați permanent spre progres. Care au îmbogațit viata unei provincii noi, cu un superb amestec de neamuri în alcătuirea sa. Dar de fiecare dată cand sunt pomeniți, de către români, tătari, aromani sau lipoveni, în glasul acestora se simte o undă de nețărmurit respect, când spun: Nemții, ehei, nemții…





Sus