Sâmbătă, 20 Aprilie 2019
Sâmbătă, 20 Aprilie 2019


Kontakt / Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii

Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii

În urma Tratatului de la Trianon, Ungaria a devenit un stat omogen din punct de vedere național rămânând cu doar 10,4 procente din populație cu o altă limbă maternă decât maghiara, dintre care 552000 (6,9%) germani și 142000 de slovaci (1,8%). La acel moment, peste trei milioane de maghiari, pe alocuri în mase compacte, trăiau sub autoritatea statelor vecine.




După cum spune Paul Lendvai, din teritoriul de 282000 de kilometri pătrați (peste 325000 cu Croația), României i-au revenit 102000, adică întreaga Transilvanie cu Ținutul Secuiesc, Banatul de răsărit, o bună parte din comitatele Körös și Tisa, precum și partea de sud a Maramureșului.

Astfel stând lucrurile, este limpede ca lumina zilei faptul că o comparție între atitudinile față de minorități pe care le adoptă România, respectiv Ungaria, la aproape un secol de la evenimentele la care făceam referire mai sus, constiuie o încercare în care, cu ușurință, poți da greș. Din acest considerent, mă voi rezuma să afirm doar că în Ungaria, românii au parte de autoguvernare, tăblițe, steaguri și într-o mai mică măsură de limba maternă care s-ar putea pierde și că în România, etnicii maghiari au parte de o situație oarecum inversată.



Cu alte cuvinte, eu sunt de părere că ținând cont de discrepanța dintre numărul maghiarilor din România și cel al românilor din Ungaria, realitatea are nenumărate fațete.

Probabil că unii vă întrebați deja ce m-o fi apucat să aleg un astfel de titlu pentru materialul meu. Vă asigur că nu veți rămâne nelămuriți și că veți fi de acord că vorbele lui Miron Costin nu-și vor pierde niciodată caracterul actual. În altă ordine de idei, probabil ați aflat că am făcut parte din grupul Corbilor Albi ce au întreprins o călătorie de informare asupra politicii față de minoritatea română în Ungaria, respectiv față de minoritățile maghiară și română din Voivodina (Serbia), călătorie pregătită de la începutul anului.



Fiind român, este firesc ca opinia mea să nu coincidă cu cea a colegului Szabó Csaba, cu atât mai mult, cu cât eu sunt implicat sentimental într-o mai mare măsură decât acesta. Din acest motiv, rândurile scrise de mine trebuie interpretate doar ca o completare a afirmațiilor sale, eu fiind influențat de destinul familiei mele și veți vedea în ce mod.

O ramură a familiei mele își are originea în regiunea Gyula/Jula. De aici, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, străbunicul meu Gheorghe Borbil/Borbély și fratele său Theodor au venit la Sânnicolau Mare. În acest loc, străbunicul s-a însurat cu Alexandrina, fiica lui Svetoniu (Suetoniu) Petrovici, primul preot ce a slujit în biserica românească din localitate, după ce ortodocșii români au ieșit de sub tutela Mitropoliei de Carloviț (Sremski Karlovci, Karlóca, Karlowitz). Au avut trei fete și un băiat, bunicul meu – Victor, născut în 1904. E de la sine înțeles faptul că până în 1920, acesta s-a numit Borbély Viktor, de religie greco-orientală. Numele provine din maghiarul borbély „bărbier”, dar în partea de vest a actualei

Românii, cu precădere în graiul ce se vorbește în jurul Curticiului, se întâlnește și varianta românească borbíl, borbili, (borbir, borber, borbel, barbil), cu sensul de bărbier/frizer. În ceea ce-i privește pe strămoșii mei și pe cei din regiunea Gyula (mai ales la Kétegyháza, în română Chitighaz, Chitihaz sau Sfânta Ana) ce poartă numele Borbély, religia ortodoxă este cea care le atestă originile.

De când mă știu, am fost „botezat” în fel și chip, cel mai adesea Borbeli, iar recent, un oarecare Laci bácsi, deranjat de faptul că îi citam pe Paul Lendvai și pe Engel Pál mi-a adresat printre altele: „Măi Borbély-Borbeli, nu ești cumva și tu héber...Brutus?”.

Propria-mi ascendență mă preocupă de multă vreme, cam de pe la vârsta de șapte ani când am întâlnit la Lugoj niște rude de-ale bunicului meu – două bătrânici și un unchiaș – despre care știam că trăiesc în Ungaria și care vorbeau românește altfel decât noi. Dată fiind situația, în timpul deplasării în Ungaria, interesul mi-a fost captat în primul rând de această problemă, a mea.

La Gyula, am aflat câte ceva la Consulat, iar la Episcopia Ortodoxă a Românilor din Ungaria, un tânăr călugăr ce este și preot slujitor în Catedrala Sân' Nicoară, mi-a promis că va căuta în arhivă date despre înaintașii mei. Toate acestea se petreceau însă înainte de a constata că în cimititrele ortodoxe din Ungaria, numele românești au început să fie scrise după regulile noastre doar de prin anul 2000 și de a întâlni o doamnă ce se numește Borbély și este tot de religie ortodoxă precum a fost și străbunicul meu și care la o distanță de șapte decenii de la dispariția acestuia mi-a vorbit într-o română atât de limpede, încât și fără informațiile din registrele parohiale, eu sunt pe deplin edificat.


Acum că m-am lămurit, să nu credeți că mă simt în vreun fel anume. Sunt tot același. În fond, fiecare dintre noi am devenit ceea suntem prin educația primită și sub influența mediului în care trăim.

Nu mi-am propus să arăt cu degetul spre ceea ce consider că poate fi îmbunătățit în domeniul drepturilor minorităților în Ungaria și nici spre derapajele de la noi, pentru că trebuie să recunoaștem că în ambele țări se înregistrează progrese.

Nu voi ezita însă să afirm că noi, românii (spre deosebire de unguri) suntem cam indiferenți la noțiunea de „țară mamă”, fapt ce mi se pare o nedreptate față de conaționalii noștri ce trăiesc în afara granițelor României, deși mulți dintre ei sunt mai români decât noi.

Nu voi mai lungi vorba fiindcă am convingerea că orice om bine intenționat a înțeles ce am vrut să spun în acest material, iar cei ce sunt de altă părere n-au decât să o ia pe urmele mele și să-mi verifice afirmațiile.

Vă mai spun doar că în Voivodina, unde atât ungurii cât și românii sunt minoritari nu există „frecușurile” cu care suntem noi obișnuiți.

Acolo, toate minoritățile plâng după numeroasele drepturi pierdute în urma „revoluției de iaurt”.

Vedeți? Se poate și așa, atunci când majoritarii în loc să lupte pentru propriile drepturi, o fac doar cu scopul de a-i deposeda pe ceilalți de niște drepturi câștigate.




Sus