Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Kontakt / Cele patru zări de vânturi la Battonya (Bătania)

Cele patru zări de vânturi la Battonya (Bătania)

Școlile românești cele mai prezente pe internet sunt cele din Battonya (Bătania) și din Gyula (Jula). Amândouă sunt bilingve, adică toate materiile sunt predate în limba română.

Iată-mă la Bătania, Școala Lucian Magdu...



E un sentiment ciudat să vezi cu ochii tăi școlile despre care se pomenește așa de des în comentariile legate de articolele de pe Corbii Albi. E inevitabil să-mi pun și în fața acestor școli aceeași întrebare ca la celelalte vizitate în cadrul maratonul de reportaje care oficial au avut titlul de În românește despre românii din Ungaria.

Oare care este Țara Mamă a românilor din Ungaria? Unde e Mama lor când au mare nevoie?

Acum, când ajungem pe ultimele sute de kilometri din acest proiect, gata să trecem frontiera dintre Ungaria și Voivodina Autonomă (Serbia) mă gândesc la titlul expediției. Oare cât am vorbit în cursul acestui proiect româna și cât maghiară: 75 la sută maghiara și 25 la sută româna? În partea nordică – Pocei și Bedeu – se recunoaște oficial că elevii schimbă cam rar de pe maghiară în română. În centru – Catighaz și Aletea – situația pare mai bună, cel puțin la nivelul planșelor și atmosfera claselor: „Bine ați venit!”, „Lucrurile noastre”...



La Bătania las colegul meu corb român să se intereseze, să completeze chestionarul. Eu ca ungur din România sunt afectat de ceea ce am văzut așa că îmi permit să mă plimb, să mă liniștesc.

Bate vântul – e un miracol pe aici. Îmi aduce în ochi scrumul țigărilor expulzate de pe terasa cofetăriei unde se poate fuma numai „pe propria răspundere” (vezi legea aspră a fumatului).

Mă plimb, ștergându-mi ochii. Abia am ieșit din conjunctivită, atâta-mi trebuie să recidivez. Ce caut eu aici? Ce dracu, nu am văzut destul în satele maghiarimii rispite din Transilvania cum își ia rămas bun națiunea maghiară de ruinele bisericilor și porților de piatră invadate de volbura prezentului? Am făcut atâtea kilometri ca să simt iarăși aceeași apăsare în epigastru? Să văd cum se sting alții... Cum își iau rămas bun românii?



Trec la înghețată cu niște pici care știu un pic română. Discuția desigur se concentreaza pe trista zi de 1 septembrie când Școala Lucian Magdu din Bătania își va deschide porțile.

– Mă haideți încoace – adun încă doi puști, ca să nu mănânc singur înghețata. – Da voi știți cine a fost Lucian Magdu?

Toți patru se pun pe gânduri.

– Stătea la școală... – spune unu deștept în limba maghiară. – Școala a fost a lui...

Toată viața mea mi-a plăcut să conversez cu copii mici, considerând că spun lucruri mai interesante ca adulții care se cred foarte deștepți. Dar degeaba mă consider călit la trăznelile copiilor, acum izbucnesc în râs. Râd în hohote și în această voce aproape inumană se amestecă toată amărăciunea mea care mi-a piperat zilele în aceste locuri, unde nu am reușit să duc o singură conversație până la capăt în română.

Cei patru copii se uită uimiți la mine, înghețata lor stă ca o lumânare grasă în mâna lor.

– Hai să vă arăt o poză despre Magdu, când era mic ca voi... Vedeți? Scria poezii și în română și în maghiară... Hai să ne jucăm de-a Magdu. Spun un rând de Magdu în română, apoi traduc, ok? Iată: „Astupând... cenuși împrăștiate-n... cele patru zări de vânturi... homokszemek... mit magukkal hordtak az üvöltő szelek”. Ugye szép – trec pe maghiară. – Așa că e frumos?

Copii stau cu ochii larg deschiși ca niște căprioare transportate în camioane. Toți patru parcă ciulesc urechile. Ca în poveste.

– Itt is volt szél... A fost vânt mare și aici ... La nea Sanyi a doborât... az eresz...






Sus