Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Kontakt / Aletea și Leucușhaz (Lökösháza): Așteptând eternele „curse” și mărfare ale istoriei

Aletea și Leucușhaz (Lökösháza): Așteptând eternele „curse” și mărfare ale istoriei

Aletea (Elek) este o localitate multietnică, unde pe lângă maghiari și români trăiesc slovaci, șvabi și romi. Înaintea Primului Război Mondial Elek (Aletea) era un centru important al Ungariei de atunci, apoi cu schimbările de graniță localitatea a devenit parcă locul central unde ura interetnică își făcea nu numai aripi, ci și un cuib.

Orășelul fondat de șvabi a fost zguduit prima dată în 1944, când au fost deportați de aici evreii. Apoi după formarea Cehoslovaciei au fost oferiți ca schimb slovacii de aici.

După aceste catastrofe a urmat groaza. În 1947 au fost deportați în Uniunea Sovietică 5619 de șvabi, localitatea schimbându-și astfel într-un deceniu aproape în totalitate componența etnică.

Până ce trec prin fața școlii românești din Aletea – cu steagul românilor, desigur (foto stânga) – și citesc textele de pe monumentul șvabilor deportați – și „descifrez” originea etnică a coroanelor cu flori – trec pe lângă noi frumoase femei care așteptau „cursa” de Leucușhaz (Lökösháza).

Când încep să fac fotografii cu una dintre ele, ea mă oprește.

– Vezi că eu sunt țigancă! – răstește la mine în maghiară.

După câteva secunde de nedumerire, o întreb, de ce mi-a spus asta așa, fără niciun motiv.

– Sunt țigancă, și nu mă fotografia!



Noroc cu harul meu de a conversa fără greutăți cu tot felul de oameni, încet cu încetul o dezgheț. Da, e vorba despre ceea ce am crezut: presa de scandal.

– Eu sunt tot minoritar, ca tine – îi explic în maghiară. – Pentru ungurii de aici tu ești țigancă împuțită, iar eu acasă la mine la Kolozsvár sunt bozgor împuțit... Înțelegi tu, pirandă? Nu e diferență mare între noi. Și eu minoritar și tu. Mai bine spune-mi ce cursă așteptați? Eee, aia de Lecușhaz? Apoi care știe românește?

– Románul tanítottak az iskolában, de hát nem nagyon tanultunk – încep să râdă prietenii mei romi.
– Hol? Lökösházán?
– E. „Școla Leucușhaz”
– Ei lăsați, și eu ar fi trebuit să învăț ceva la școală din rusă, și iaca-iaca că atâta știu: „Akakij Akakijevics Bașmacikin”. Da hai, serios care vorbește româna? Ați făcut română la școală... Înțeleg... Un pic știți cu toții, dar nu prea vorbiți? E unul,scriitor român: Sadoveanu. El nu spunea „piranda” ci altfel: „Ai venit să-ți mai vezi chiranda?” Aha, înțeleg... No, piranda, acum, că ne-am împrietenit, mă lași să vă fotografiez așa, așteptând „cursa” de Leucușhaz (Lökösháza)?

Cum adică de ce am nevoie de poza asta? Păi de aia, că... Adică de aia că... Da, mi-a venit în minte. Știți de ce? Ca să vadă românii mei acasă la Kolozsvár, că bozgorașul de mine chiar a fost capabil să vină pe aici, la capătul lumii. Ei, ce spui? Uite poze, să vadă că românii învață matematica în română. Din clasă... Vezi? FRACTURI...




– Hogy mondtad, buzgur?

– Nem buzgur, hanem bozgor...

– Haha – râd prietenii mei. – A csávó buzgur... Haha ... Ok, „facse poza noi”
                                                          
 
                                                                                    ***
Nu avem timp pentru reculegere la monumentul șvabilor, un adevărat părculeț al reconcilierii, întreținut exemplar – distanțele nu sunt mari pe aici, dar drumurile județene des ne păcălesc.

Așa cum ne păcălește des și istoria, dacă nu avem harul de a vedea lucrurile întotdeauna din punctul de vedere al oamenilor simpli, care vor să moară – ca și pasărea – pe limba lui, așteptând eternele „curse” și trenuri.

Mărfarele istoriei – „Trenuri fără naș”






Sus