Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Kontakt / Voivodina cu unguri și români care vor să salveze sârbii

Voivodina cu unguri și români care vor să salveze sârbii


Capitala Provinciei Autonome Voivodina, Novi Sad este un oraș european adevărat. Prin clădirile sale rămase ca amintire din Monarhia Austro/Ungară concurează cu Clujul. Nu este deci o surpriză nici faptul că în hotelele centrale, portretul lui Sisi are un loc aparte în holurile îmbibate cu aerul acelor vremuri. Străzile și tineretul îmi amintesc de Strasburg, cu steagul provinciei Alsacia și străzile/instituțiile purtând inscripții în limba acelora care se leagă cultural/istoric de urbe.


Steagul Voivodinei Autonome flutură alături de steagul sârbilor într-una din piețele principale ale orașului multietnic. Steagul sârbesc – fiind noutate pentru mine prin culorile sale ”nemaghiare” și ”neromânești” – nu-mi ia privirea, deoarece în comunele multietnice din Ungaria, cum este și Battonya (Bătania), acesta flutură pe instituțiile cu caracter sârb, comunicând lumii că sârbii din Ungaria se identifică fără doar și poate cu steagul tuturor sârbilor.


Desigur, între comuna Battonya și capitala Provinciei Autonome Voivodina nu se pot face comparații, însă spiritul conviețuirii este același: să ne păstrăm identitatea națională și prin folosirea steagurilor naționale – alături desigur de drapelul statului din care regiunea face parte.
–Autonomia provinciei multietnice nu mai este așa de concludentă și mai ales eficace din punct de vedere social/economic ca în vremurile lui Tito – îmi spune Ionel Stoiț, președintele unei asociații culturale românești din provincie, fost deputat în parlamentul Voivodinei. – Războiul lui Milosevici a făcut daune uriașe. La un moment dat autonomia ca atare era să dispară total sub presiunea Belgradului. Spiritul lui Tito, un politician care a înțeles în profunzime necesitățile minorităților naționale – a dispărut în timpul războiului din Iugoslavia. – Acum s-a reinstalat această gândire veche și utilă, limbile minorităților devenind iarăși oficiale. Dar trebuie să recunosc, că această nouă formă de autonomie a Voivodinei nu este așa de concludentă ca cea din anii ’70.


–Probleme? Ce probleme să fie? Păi în Voivodina trăiesc multe minorități și nu poți să spui că regiunea nu are un spirit aparte. Înscripțiile bilingve nu au legătură cu procentajul interetnic, ci cu realitățile. Cum să le spui maghiarilor să nu-și folosească limba, dacă orașul a fost clădit în perioada austro-ungară? Cum să le spui la românilor să nu-și folosească limba, când ei sunt cofondatori ai Voivodinei? 

–Cum erau relațiile româno-maghiare în Voivodina în timpul bombardărilor NATO?

–Acele bombardamente nu s-au uitat nici până azi... Țin minte o alarmă aeriană, când lumea trebuia să se refugieze într-un subsol mare, care avea o singură ușă. Eu românul și prietenul meu ungur ne-am tot gândit, cum să le explicăm sârbilor neliniștiți, că e riscant să stai în această încăpere, deoarece dacă se dărâmă ceva din clădire, nu mai ieși de acolo, fiind prins în capcană. Colegul meu maghiar avea atunci o vorbă pe cât de amară cu atât mai caracteristică atmosferei interetnice ”ereditare” ale Voivodinei. El spune: hai mă, românule, să salvăm sârbii... Vom fi eroi, eroi de rezervă: un ungur și un român din Voivodina ce vor să salveze sârbii...




Sus