Sâmbătă, 20 Aprilie 2019
Sâmbătă, 20 Aprilie 2019


Kontakt / Dacă spunem adevărul nu-i devenim victimă

Dacă spunem adevărul nu-i devenim victimă


Cu ceva timp în urmă, am trecut pe la bibliotecă și după ce am predat cărțile împrumutate, am luat-o agale printre rafturi, urmărind cu atenție titlurile. Speram să găsesc The Realm of St Stephen: A History of Medieval Hungary, 895–1526. (I.B. Tauris Publishers 2001), cartea cunoscutului medievist maghiar Engel Pál, măcar în engleză, deși după știința mea, aceasta fusese tradusă și în română, în 2011.

Inițial, am aflat despre acest istoric analizând frecventele citate din lucrările istoricilor români, pentru ca ulterior, o discuție cu tânărul istoric maghiar pe care l-am pomenit și cu alte ocazii și pe care îl voi numi de acum încolo Árpi, să-mi stârnească interesul. Întrebându-l ce părere are despre Paul Lendvai, scriitorul de factură liberală și despre cartea sa „Ungurii. Timp de un mileniu învingători în înfrângeri”, acesta mi-a răspuns: „Lendvai este un jurnalist. Mai bine încearcă să pui mâna pe Engel Pál, unul dintre cei mai mari medieviști maghiari”. Am insistat, spunând că Lendvai avansează tot felul de cifre și că prin modul în care scrie, acesta îmi apare ca un fel de „Boia al ungurilor”.

Peste câteva momente, când mi-a răspuns că acesta „mi se pare un Boia, pentru că nu îmi este accesibilă literatura maghiară de specialitate, de dată recentă” și că „maghiarii nu au un Boia fiindcă istoriografia lor a depășit de mult faza miturilor naționale” m-am simțit ușurat că nu ne aflam față-n față, astfel nefiind nevoit să înghit și o doză de ironie fină. Ce să mai zic, de vreme ce nu puteam aprecia decât foarte vag spusele sale. Am îngăimat doar atât: „Păi, așa este normal. Istoria nu are nimic în comun cu patriotismul ci doar cu stabilirea adevărului istoric, în măsura dovezilor”.

Prin urmare, fiind hotărât să-l citesc pe Engel Pál, m-am tot învârtit printre rafturile cu cărți până am amețit. În cele din urmă, am întrebat-o pe bibliotecară, pe care de altfel o cunosc de multă vreme; aceasta a verificat în calculator și mi-a arătat că au doar un singur titlu - Magyarország világi archontológiája, 1301–1457, I–II. ["Secular Archontology of Hungary, 1301–1457, Volume I–II"]. História, MTA Történettudományi Intézete. Budapest (1996). Am înghițit în sec. Fiind în maghiară, nu aveam cum să-mi „pervertesc” gândirea.

Resemnat, m-am apucat să-mi aleg altceva. Nici n-am facut doi pași, că mi-a sărit în ochi „Mogyoria – Magyarország, Ungaria și istoria mogyorilor (Ed. Europa Nova 1998)”, o relicvă a perioadei în care distinși tracologi și eminenți dacologi, alături de neînfricați tribuni, apărau cu toată fibra lor și până la ultima suflare, brazda străbună împotriva unui „iminent” atac dinspre apus, evident prin mijloace specifice. Era o carte, aparent fără autor, în locul numelui acestuia figurând doar „Veneția – Centrul European de Cercetări și Studii Istorice”, iar pe coperta a patra, îți puteai desfăta ochii și spiritul cu elogioasele considerații ale domnului conf. univ. dr. G.D. Iscru, dacolog și dumnealui, care transmite cititorilor:

„Publicarea unei lucrări cât mai adevărate și pentru un public mai larg decât cel specializat, asupra Ungariei ca stat și asupra națiunii maghiare, este de cea mai mare importanță azi, la o răscruce în istoria Europei. [...] Cartea Mogyoria este o importantă contribuție în acest sens. Fie ca preocuparea generală pentru buna înțelegere, în perspectiva integrării într-o Europă de națiuni și state naționale, să trimită la Muzeul istoriei himera hungarismului expansionist”.

 În opinia mea, conținutul acestei cărți, „veritabil” apel la concordie, ce poartă marca Drăgan® este devansat doar de limbajul a numeroși utilizatori ai rețelelor de socializare, în general „acel public mai larg decât cel specializat” pomenit anterior, ce citează din ea, mai mult sau mai puțin aproximativ dar oricum copios. Vă dați seama că la asemenea citate, primesc răspunsuri pe măsură din partea omologilor aflați dincolo de baricadă.

Asta este! Dacă nu-mi convine cartea, n-am decât să n-o citesc sau să plec din țară, după cum mi-au indicat pe un ton imperativ unii ce se străduiau să mă mânjească cu scârnăviile ce le clamau considerându-le argumente peremptorii.

În cele din urmă mi-am procurat cartea dorită, comandând-o on line. A meritat să aștept pentru că, am intrat în posesia unui exemplar din ediția românească – Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526 (Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2011), în traducerea Aurorei Moga și sub îngrijirea lui Adrian Andrei Rusu și Ioan Drăgan.

Prin modul în care tratează și argumentează, istoria lui Engel este o „sinteză superioară a medievisticii maghiare la finele secolului XX; ne face demonstrația limpezimilor la care poate ajunge știința istorică a Evului Mediu, atunci cănd această epocă este cultivată decenii de-a rândul ca o regină a istoriografiei”. Tot în capitolul introductiv, cei doi istorici clujeni care s-au achitat într-un mod mai mult decât lăudabil de îngrijirea ediției, adaugă:

„Pentru că nu prea ne regăsim în această istorie cum ne-ar plăcea (dar nici acest lucru nu este, în definitiv, încă unanim stabilit!), trebuie să tragem concluzia că rezolvările noastre istoriografice sunt fie șchioape, fie rău receptate. După cum am înșirat alternativele, pentru ambele suntem doar noi, ori în primul rând noi, responsabili. [...] Acestei provocări, în sensul propriu al cuvântului, medievistica noastră privitoare la Transilvania, scuturată de provincialismul și precaritatea ultimelor decenii, este chemată a-i răspunde cu produse istoriografice măcar de aceeași calitate, de nivel științific elevat, capabile să facă față concurenței mereu acerbe din acest spațiu istoric”.

Aș vrea să fim bine înțeleși, când pomeneau despre produse istoriografice, Adrian Andrei Rusu și Ioan Drăgan nu aveau în vedere și producțiile gen Mogyoria. Dacă cumva, cineva nu a priceput unde bat, repet mai pe înțeles: acel gen de cărți se adresează exclusiv tembelilor și sunt o rușine pentru toți românii!!
Ca să vă mai piară cheful să vă luați de mine, comparați voi înșivă modul în care își încheie Engel Pál cartea, cu discursul dacologului. Iată ce spunea istoricul maghiar în ultimul alineat al epilogului:

„Nici pe departe, generația Mohács-ului nu a dispărut, ci a rămas vie ideologia ei. Nobilimea maghiară de atunci s-a obișnuit definitiv, să privească istoria țării, până la patria stămoșească, prin ochii lui Werbőczy. Xenofobia ei, părtinirea, iluziile și narcisismul, au trăit mai departe, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, sub forma unui naționalism virulent, provocând grave desfigurări de conștiință și sociale, servind ca model urii etnice din bazinul carpatic.

Burghezia maghiară a secolului trecut și-a însușit acea concepție istorică nobiliară, ale cărei numeroase elemente implantate în conștiința colectivă sunt imposibil de exterminat. Spiritul lui Werbőczy trăiește până azi în noi. Oare nu experimentăm, zi de zi, cum fazele tradiționalismului nobiliar depășit și cunoașterea greșită a trecutului național, încă și cu o jumătate de mileniu după Werbőczy, împiedică formarea unei gândiri sociale moderne, pragmatice?”



Dragi conaționali, parte a acelui „public mai larg decât cel specializat”, străduiți-vă să nu vă mai manifestați precum troglodiții și mai ales, nu vă mai faceți din orice „chip cioplit”. Știți și dacă nu vă spun eu, megalitul ce-și reflectă rânjetul în apele Dunării nu a fost realizat la comanda lui Decebal ci a lui Drăgan, iar dispariția „misterioasă” a buzduganului lui Hunyadi de la Zeicani ori tăcerea ce s-a așternut peste centrul Clujului, acolo unde la finele secolului al XX -lea, în craterele tricolore, trecutul rezona altfel decât ne așteptam noi, nu sunt argumente ci făcături.



Adevărul eliberează, nu înrobește și constat cu bucurie că și istoricii români își iau inima-n dinți și prin modul în care se străduiesc să abordeze trecutul, chiar dacă nu acționează tot atât de tranșant precum Nemeskürty István - demitizatorul istoriografiei maghiare, urnesc istoriografia românească din șleaul înfundat în care se află.




Sus