Vineri, 22 Noiembrie 2019
Vineri, 22 Noiembrie 2019


Kontakt / Opinci și comitate

Opinci și comitate


Odată, am afirmat că într-un secol, noi, românii i-am dovedit pe ceilalți, într-o manieră cu un nivel de eficiență la care respectivii n-au reușit să ajungă într-un mileniu și desigur, s-au găsit destui, care mai de care, să mă înjure. N-au decât, pentru că eu oricum nu renunț la opiniile mele și cu riscul de a mă repeta, vă reamintesc că atunci când ți se spune ceva, înțelept este să te uiți atent la cel ce ți se adresează, pentru că, știți bine, există o categorie de indivizi care, după cum spunea Florea Dudiță, „oricât de mare le-ar fi incultura, totdeauna ei găsesc ceva să-i adauge” și nedorind să lase loc de ambiguități a completat - „primitivismul în comportare depinde de caracter, în primul rând și, în al doilea rând, de educație”.

Înainte de a continua, consider că se impun două precizări. Astfel, deși mă voi referi mai ales la ai mei, o voi face din simplul motiv că suntem singurii în măsură să schimbăm câte ceva în țara asta și nu pornind de la ideea că doar printre români întâlnești specimene precum cele la care făceam referire. Nici pomeneală! 
                                       

Pe de altă parte, nu mi-am propus să mă refer la România Mare, visul ce-l purtăm în suflet cei mai mulți dintre noi și nici la Ungaria Mare – visul celorlalți, decât analizând atitudinea profund dăunătoare a celor ce s-au erijat în „apărătoarii” românismului și a celor cu care se dușmănesc dovedind, deopotrivă, aceleași porniri viscerale. Da domʼle, n-ați știut? Printre români, între oameni mai mult sau mai puțin obiectivi și rezonabili, te întâlnești și cu unii care atunci când nu gândesc ca niște legionari o fac musai raportându-se la „comunismul de omenie”, dar și cu cei cărora nimic din faptele înaintașilor nu le este pe plac, precum și cu cei ce judecă strict în raport cu gradul de plenitudine al burdihanului. De partea cealaltă e cam la fel, desigur, cu particularitățile specifice.

Întotdeauna am considerat că bunăvoința și mărinimia (evident, nu fără limite) constituie apanajul celui ce se simte cu adevărat puternic și că ignorarea sistematică, în maniera „nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești” a unor probleme de natură etnică (nu exclusiv), poate să conducă la situații cu deznodământ incert sau și mai rău. 

Atât românii, cât și maghiarii sunt conștienți de acest fapt, dar cu toate acestea, deși a trecut aproape un secol de la momentul Trianon, primii n-au isprăvit cu împăunatul, iar ceilalți încă nu și-au revenit deși, în ceea ce-i privește pe maghiarii transilvăneni, mulți anticipaseră evoluțiile din regiune - „însărăcita și obosita societate maghiară din Transilvania, care și-a pierdut speranța, este nevoită să se retragă pas cu pas, în mod continuu, în toate aspectele în fața românilor care avansează în rânduri unite, sub o unică conducere conștientă. Ne prevedem soarta și nu ne putem aștepta la vreo minune. 

Noi înșine suntem slabi și nu ne vine în ajutor, nici societatea, nici administrația statului Ungariei Mari” (Kós Károly - 1911). Asta e! Unii-s extaziați la gândul opincilor, ceilalți devin melancolici amintindu-și de comitate. Sucită-i mintea omenească – „din adevărurile în care credem, se nasc minciunile cu care trăim”!

Exagerez? Nu cred și tocmai de aceea întreb retoric, gândindu-mă cu un soi de milă/silă la „vajnicii apărători ai românismului”, dar și la nostalgicii celor 64 de comitate: pe unde, până unde și mai ales până când vom tot înălța opinca și când veți înceta să vă plângeți de milă? Dacă ar fi într-un număr infim, aceste două categorii ar trece drept măscărici, respectiv bohócok. Din păcate situația e ceva mai gravă, însă cu toate acestea, sunt și mai mulți cei ce nu au tulburări de percepție, adică deosebesc albul de negru și le repugnă nuanțele gri dar care, datotită faptului că nu se manifestă par a-i aproba pe cei ce-și dau în petic. 

Oricum, dacă analizezi situația în alb-negru, este evident faptul că nu suntem nici mai buni nici mai răi unii în comparație cu ceilalți. Suntem doar altfel!

Acum, dacă tot „mi-am bătut cuieʼn cap”, vă propun să parcurgem câteva aspecte ale trecutului, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea. La 1840, Auguste de Gérando, tânărul ginere al contelui Imre Teleki de Szék a străbătut la pas mai toată Transilvania, iar ulterior pe baza numeroaselor însemnări directe și obiective, a publicat o carte despre această provincie și locuitorii săi – La Transylvanie et ses habitants, din care voi cita două fragmente ce oferă o perspectivă clară asupra a tot ce a urmat.

Astfel, descriind casa unui țăran maghiar, de Gérando notează următoarele: „Ungurul nu găsește demn să-și umple casa cu plozi, precum slavonul sau românul. Nobila iapă n-are, zice el, decât un mânz [...]”. Apoi, spre sfârșitul primului volum, vorbind despre români, după ce anterior se referise la latinitatea limbii, frumusețea portului și la numeroasele tradiții ale acestora, autorul a concluzionat: „Cât de mare să fi fost înjosirea românilor, ei se vor ridica fără îndoială, căci sunt capabili de o ridicare rapidă. Nimeni nu le va nega defectele sau viciile. Lenevia lor este proverbială; duminica se vor îmbăta cu țuica lor de prune, câtă vreme vor avea un creițar. Au istețime, arma slabului, a sclavului, și ranchiună, ce însoțește mereu viclenia. 

 În timp ce maghiarul își manifestă pe loc mânia sa clocotitoare, românul disimulează și scrâșnește printre dinți: Ține minte! Ocazia ivită, nu va întârzia să se răzbune. [...] Românul nu e de la natură un războinic: cu toate acestea, odată înrolat, slujește ca bun soldat. Dacă nu are mânia, elanul ungurului, are în schimb încăpățânarea rezistenței”. 

Privind retrospectiv din 2016, nu putem decât să apreciem clarviziunea lui de Gérando și să constatăm că azi, situația este diametral inversată – ungurii transilvăneni au ajuns să îmbrățișeze un deziderat asemănător cu cel al românilor din Transleithania de dinainte de Marele Război, iar noi ne-am trezit cu o natalitate ce te duce cu gândul la „nobila iapă”. Da frățiorilor, avem o problemă destul de gravă cu natalitatea și ar trebui să luăm aminte! 

Mai mult, dacă ne gândim și la milioanele de români rupți de Țara-mamă (inclusiv cei plecați în căutarea unei vieți mai bune) și lăsați cam de izbeliște de către aceasta, există posibilitatea ca peste încă 176 de ani, la o neașteptată icnitură a căruței istoriei, roțile acesteia să se împotmolească într-o mocirlă în care se va vorbi te miri ce idiom de la Soare-Răsare. Noi vom fi demult, oale și ulcele așa că să ne bucurăm de pe acum că și urmașii celor ce-și doresc să reînvie comitatele vor vorbi aceeași limbă.

În fond, nimeni nu știe cum va fi atunci. Ne putem doar imagina și cel mai negru scenariu ce-mi vineʼn minte este cel în care stră-strănepoții noștri vor continua sfada într-o limbă comună și poate chiar scriind pe monitoare de la dreapta la stânga. Mă întreb dacă le va fi mai ușor să se decidă: a fost odată, demult, descălecat sau cucerire, respectiv continuitate  imigrație; despre cum s-a luptat fiecare – cu năvălitorii sau cu muierile; care este relația lui Szent Pál cu valahii. Cine știe, poate vor stabili de comun acord care dintre cele două personalități – Horthy Miklós, respectiv Ion Antonescu – a fost mai bonom și că de fapt, opinca atârnată pe Parlamentul maghiar a fost un gest de curtuazie, perceput ani la rând altfel decât la justa sa valoare. Ș-am încălecat pe-o șa ...

Îmi cer scuze de la amatorii de „proză fantastă” dar eu închei în acest punct. Oricum, mediul virtual și mințile multora sunt pline de fantasme. Respectivii au parte și de tribuni și de bibliografie aleasă ... evident după criteriile lor. În consecință, eu cu convingerile mele, ei cu ale lor. Fiecare după cum îl lasă cugetul și simțirea.





Sus