Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Kontakt / Tu ce înveți la școală despre maghiari?

Tu ce înveți la școală despre maghiari?

Un copil maghiar din România începe să cunoască bazele culturii și civilizației românești încă din grădiniță. În clasele primare învață să scrie și să citească în limba română, familiarizându-se cu limba, atmosfera și spiritul românesc. Începând din clasa a 5-a se învață deja literatura română, copiii ajunși în clasa a 8-a devenind egalii colegilor români, dând tezele, ba chiar și examenele de promovare, respectiv de admitere cot la cot cu adolescenții români.

La 14-15 ani elevii maghiari sârguincioși și/sau talentați pot depăși nativii români în cunoștințele generale despre istorie, folclor, tradiții, literatură, societate. La 18 ani practic nu mai există diferență dintre cunoștințele generale ale tinerilor maghiari și români legate de universul românesc. La terminarea liceului – momentul când maturizarea determină în bună măsură formarea caracterului –, copii maghiari știu TOTUL despre români. Începând cu hora și Horea până la Sadoveanu și Ciocârlia lui Enescu.

Să vedem însă cum se raportează copilul, apoi adolescentul român față de universul maghiar într-o societate ardelenească, unde prezența acestei culturi este omniprezentă (orașe, blazoane, biserici, teatre, clădirile orașelor, presă, oameni, limbă uzuală). Cum se formează atitudinea acestor tineri români față de concetățenii care nu sunt români, făcând parte din națiunea maghiară, care au ajuns cetățeni români fără voia lor, datorită – în mare parte – pierderii unor războaie.

Răspunsul e simplu: nicicum.



Tinerii români ies din băncile școlilor fără să știe ceva despre maghiari. Nu se învață nimic despre conaționalii maghiari, nu se predă elemente de bază ale fenomenului maghiar, nu se vorbește despre rolul maghiarilor și sașilor în edificarea Transilvaniei, nu se predau lecții care ar întări unitatea societății româno-maghiare – sugerând maselor valențe clare ale valorii conviețuirii bazate pe cunoștinșă de cauză și empatie. Nu se predă istoria determinată de principii din Transilvania, începând cu János Zsigmond până la Rákóczi Ferenc (un luptător antihabsburgic de temut, al cărui nume l-a purtat timp îndelungat o stradă frumoasă din Cluj, fiindu-i schimbat ulterior denumirea de către național-comuniști, ca și ai celorlalte străzi care purtau numele unor personalități legate de Cluj, cum ar fi Budai Nagy Antal sau Móricz Zsigmond).

Nu-i de mirare deci, că tinerii români nu înțeleg aproape nimic din „problema maghiară”. Nu au de unde să știe despre maghiari și societatea lor. Ba mai mult, dacă n-au învățat nimic despre maghiari în 12 ani, în opinia majorității înseamnă că această tematică este fără importanță.

Neajungând la ei primele informații despre maghiari în școala primară, ci abia la 16-18 ani din televizor și presă, viziunea lor asupra prezenței și rolul maghiarilor în Transilvania devine brusc una reticentă, plină de neîncredere, ba mai mult, chiar dușmănoasă.

Pentru milioane de români maghiarul din Transilvania nu înseamnă zeci de orașe construite și instituții care au fost predate „la cheie” noului stat român în 1921, ci „niște comunități ai căror strămoși au venit din Asia să cotropească statul daco-român – maghiarul-hunul, un popor nemilos, care în Al Doilea Război Mondial s-a comportat oribil cu civilii români” (de parcă aceste atrocități nu ar fi fost valabile și de partea română).



În astfel de condiții nu este de mirare, că societatea românească poate fi manipulată extrem de ușor. O știre „halucinantă”, la care nu se mai publică replica, ajunge să inflameze mase de oameni, care în lipsă de cunoștință de cauză se lasă duși de instincte primare, copleșindu-i sentimentul de anxietate și ură.

Așa se formeză cercul vicios: necunoașterea provoacă neliniște, lipsa obiectivității presei (în România presa având un rol mult mai mare ca în Europa occidentală, vezi transmiterea în direct a revoluției din 1989, sau fondarea presei centrale „postsecuriste”) favorizează apariția teoriilor conspirative.

Astfel apar clișee precum furarea Transilvaniei, cu răutatea și iloialitatea maghiarilor, cu antiromânismul înnăscut a maghiarilor, cu „maghiarizările” din regiunile unde maghiarii au rămas majoritari și după colonizările socialismului, și multe altele.

Desigur, e ușor de observat – și criticat – acest fenomen nefast și deja tradițional, și e mult mai greu să se găsească o rezolvare oficială, instituțională.

Sau trebuia să scriu: NOI, societatea civilă ar trebui să găsim rezolvarea?





Sus