Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Kontakt / Tu în ce limbă vorbești?

Tu în ce limbă vorbești?

Dacă într-un grup maghiar sosește un român, bunele maniere obligă maghiarii să schimbe limba conversației din maghiară în română. Este un fenomen bine cunoscut de ardeleni, însă nici până azi nu s-a găsit răspunsul la întrebarea: în fond, de ce să schimb eu limba discuției, trecând de la limba maternă la o limbă „alta decât maternă”, când aș putea să evit prezența românului în grup, putând discuta astfel dezinvolt în limba mea, scăpând de greutățile exprimării corecte? De ce să caut eu cuvintele, de ce să depun energie într-un gest care intră în domeniul bunei educații (ceea ce în România este foarte vag definită) când pot „evita” asta, printr-o simplă separare colocvială?
   

Această separare colocvială – adică nu forțată ci realizată discret, se găsește de foarte multe ori la baza acelor fenomene complexe, care sunt denumite azi, sloganistic, „separatism, segregaționism social și educațional”.

Când sunt invitat în diferite studiouri ca să vorbim despre problemele interetnice din România, obligatoriu mi se pune întrebarea:
– Dacă într-un grup maghiar intră un român, în ce limbă se continuă discuția?

Răspunsul meu este considerat foarte des ca unul ambiguu, deși eu îl găsesc foarte ușor de înțeles. Spun următoarele:

„Din bun simț schimbăm limba discuției din maghiară în română, dar în focul discuției nu ai cum să te concentrezi pe modul (limba) de exprimare și după un timp începi să uiți să spui totul în română, ajungând de multe ori (mai ales la discuțiile aprinse dintre „perechi de ceartă” din grupul respectiv) să treci involuntar la limba maternă. Deci avem două posibilități. Ori se separă discret – colocvial – grupul maghiar, ca să poată comunica în limba maternă, ori românul încearcă să învețe 100 de cuvinte în maghiară, ca să înțeleagă – în mare – ce se vorbește.”

La această afirmație, de obicei colegii mei jurnaliști mă întreabă: „Dar cum poți obliga un român în România să învețe 100 de cuvinte în maghiară, când limba oficială este româna?”

Răspunsul meu este simplu: „Nu poți obliga un român să învețe 100 de cuvinte în maghiară și nu poți obliga un grup de maghiari să nu evite discret prezența unei persoane, pentru care sunt nevoți să schimbe limba discuției.”



Iată, datorită unor orgolii și educații greșite, se formează în fața noastră tot felul de asociații „maghiare” sau „românești”, numai și numai pentru că nu se reușește trecerea elegantă a barierei lingvistice. Dintre sutele de exemple menționez una, care a fost abordată și pe www.corbiialbi.ro:

„Când acțiunile de salvare, faptele bune de zi de zi s-au lovit de comentariile îmbibate cu ură (“comunicați vă rog în românește”), au decis să creeze o pagină proprie în care cei care doresc, să aibă posibilitatea să se exprime în limba maternă”. (http://corbiialbi.ro/index.php/civitas/537-maghiari-si-romani-salveaza-impreuna-animale-in-targu-mures/)

Datorită subinformării generale a societății, mii și mii de oameni nu înțeleg ce înseamnă multiculturalismul, crezând că acesta constă în organizarea festivalurilor folclorice și gastronomice, unde limba unei minorități este văzută ca ceva exotic, care face parte din spectacol.

Multiculturalismul nu este însă un spectacol. Este întâlnirea a două culturi – două culturi care se consideră egale din toate punctele de vedere.












Sus