Miercuri, 12 Decembrie 2018
Miercuri, 12 Decembrie 2018


Kontakt / Ura care a ucis Barza

Ura care a ucis Barza

Sunt româncă. Ca cetățenie și etnie. Și ortodoxă ca religie. Dar asta nu înseamnă că îi consider pe unguri, pe sași, pe secui, pe rromi sau pe orice alt om care face parte din altă etnie, născuți în România, mai puțini români decât mine. Suntem cu toții cetățeni a acestei patrii, ne-am bucurat împreună la bine, am plâns împreună la greu.

Nu suport ura pe care o inoculează liderii de carton de la București.

Cum că unii am fi mai ceva decât alții. Cum că ortodocșii îl au mai aproape pe Dumnezeu decât catolicii. Cum că grașii sunt mai urâți decât slabii sau înalții mai merituoși decât scunzii. Mă doare dezbinarea asta. Sângerez când văd preoți care îndeamnă să îl votăm pe unul doar pentru faptul că este ortodox.

Acum câțiva ani de zile, pe când Facebook-ul a luat amploare în România, într-un grup în care ne-am adunat la vreo 2.000 de oameni hotărâți să oferim soluții pentru o țară cancerizată de putregaiul mirositor din partidele politice, l-am cunoscut pe el.

Nu, n-o să-i dau numele, o să vorbesc despre el așa cum dorea să i se spună: Gólya.

Un tip cu o capacitate intelectuală ieșită din comun, sclipitor, cu niște soluții tehnice uimitoare care, dacă ar fi fost puse în practică, ar fi redus evaziunea fiscală până aproape de zero, inteligent, plin de umor, cu un bun simț pe care adesea mulți dintre noi îl uităm agățat în cuier când ieșim din casă.

Își spunea ironic Gólya (tradus=Barză) pentru că avea peste 195 cm. Era un Facebook-ist timid căruia i-a trebuit ceva timp să aibă încredere în noi ceilalți, să își dea drumul la vorbă.

Era speriat că poate fi batjocorit pentru faptul că nu știe limba română la perfecție, că nu face acordurile cum trebuie. Gólya, prietenul meu minunat de pe Facebook, român de etnie maghiară.

Mai târziu, când a fost sigur că nu avem orgolii de etnie, conversațiile cu Gólya au fost un regal. Am pierdut (în fapt am câștigat) nopți întregi cu Barza noastră să dezbatem ce este greșit și cum poate fi schimbat răul din România pentru ca să nu ne mai fie rușine să spunem prin lume că suntem români, pentru a face din plaiurile acestea binecuvântate un colț de rai, să trăim așa cum se cuvine. Era o plăcere să stai de vorbă cu el și, acolo unde nu înțelegeai soluția, avea blândețea și răbdarea să îți explice în detaliu, până când te convingea de adevărul ideii.

Ne convinsesem de OMUL” din el, încât hotărâsem, ca în prima vacanță să ne abatem pe la Miercurea Ciuc să-l cunoaștem personal pe ungurul deosebit care iubea nu numai orașul în care locuia ci întreaga Românie, care simțea și gândea românește, fără a-și uita limba, istoria, tradițiile și cultura nației din care făcea parte.

Apoi a venit peste noi fenomenul Sabina, fetița cu bentiță care a postat cuvinte de ură împotriva conaționalilor maghiari alături de care trăia, pe motiv că colegii ei unguri n-ar fi lăsat-o să cânte Imnul României în școală. Poate că n-au lăsat-o. Cert este că din nou s-au agitat spiritele, s-a trezit patriotismul și naționalismul celor de etnie română.



Sabina era purtată ca un stindard, fluturată ca un erou, fără ca lumea revanșardă să înțeleagă că se află în fața unei noi manipulări. Că în țara asta este loc pentru toată lumea și că este nevoie de toleranță între noi. Că numai înțelegându-l pe cel slab, pe cel minoritar, dovedim că am înțeles ce înseamnă democrația. Stârniți de lideri politici cu interese meschine, oamenii s-au transformat în fiare. Poate că zbieretele lor s-au oprit numai la cuvinte dar uneori cuvintele pot să doară mai mult decât acțiunile.

M-am gândit atunci ce greu este să fii ungur într-o mare de români sau român într-o mare de unguri, când nu există toleranță.

M-am gândit că nici una din părțile care exacerbează ura nu are dreptate. M-am gândit ce greu le este celor plecați să muncească în colțuri de lume atunci când sunt considerați paria de către alogeni. M-a înfiorat ideea suferinței când cel de alături nu admite iubirea ta față de cultura și tradițiile nației din care te tragi, că ești om - indiferent dacă ești ortodox sau catolic, protestant sau lutheran sau, de ce nu, chiar ateu. Și că, n-are importanță din ce neam te tragi, n-are importanță ce opțiune religioasă ai, ai dreptul să trăiești în pace pe aceste meleaguri în care te-ai născut.

Eu am înțeles că ura ucide. N-au înțeles-o toți, din păcate.

Și mi-am dat seama cât rău face intoleranța când prietenul meu Gólya a dispărut pentru totdeauna de pe Facebook, lăsând o ultimă postare, care m-a făcut să plâng de dorul unei democrații pierdută în fața orgoliilor:


”Vreți să ne urâm unii pe alții. Ungurii să îi urască pe români, românii să îi urască pe unguri sau pe cei de alte etnii care trăiesc aici. Sunt ungur, căsătorit cu o româncă și aveam doi copii împreună. Sunt catolic iar femeia pe care o iubesc este ortodoxă. Eu ce să le spun copiilor mei? Cum să explic ura unora împotriva celorlalți?”




Sus