Joi, 21 Septembrie 2017
Joi, 21 Septembrie 2017


Kontakt / Despre „separatismul” școlilor maghiare

Despre „separatismul” școlilor maghiare

Dilema școlilor exclusiv maghiare – în detrimentul școlilor româno-maghiare – a dominat mulți ani dialogul româno-maghiar, stârnind furtuni, ba mai mult a contribuit la geneza diferitelor formule verbale naționaliste (segregare, separatism etc.) care s-au transformat cu timpul în adevărate slogane, îmbogățind vocabularul patriotard din România.

Dilema a trecut astfel din sfera pedagogiei în sfera politicului, contribuind decisiv la formula standard antimaghiar din România: iredent, separatist, segregaționist...

Comunicarea fiind aproape zero între părți, „dialogul” se apropia fulminant spre acel dialog al surzilor – un mod de comunicare tradițional în România.



Dacă se ivea posibilitatea, comunitatea maghiară ar fi evocat principalele temere vizavi de școlile mixte româno-maghiare, printre care cele mai importante erau neîncrederea în adevărata multiculturalizare ale acestor școli – atmosferă multilingvă, inscripții multilingve, personal didactic modern cu viziuni europene - respectiv dubiile care planau asupra orizontului dezvoltării acestor școli, care puteau să fie sprijinite și administrate numai de statul grijuliu, pierzându-se astfel posibilitatea finanțării civice maghiare, ba chiar a statului ungar.

Comunitatea română vedea altfel lucrurile. Vedea că acele clădiri în care au crescut generații, de pe o zi pe alta treceau din proprietatea statului în proprietatea acelora care le-au clădit, fiind confiscate abuziv de sistemul comunist. Comunitatea română nu era pregătită pentru aceste schimbări fundamentale în sfera social-pedagogiei, fiind educată decenii în șir despre clădiri frumoase, a căror statui, înscripții si blazoane sunt acoperite cu stema RSR și roșul ciocanului și al nicovalei.

Odată cu retrocedările au apărut și diferendele legate de viitorul acestor clădiri. Unii proprietari doreau să refacă școlile celebre care funcționau între pereții acestor școli până la confiscare, alții – neavând surse - s-au înțeles cu statul pentru o chirie.

Statul român – ca de obicei – s-a dovedit absolut nepregătit pentru aceste retrocedări, trăgându-și umerii, când proprietarii voiau să se apuce de reclădirea tradiției, ceea ce a avut și o latură neplăcută, adică mutarea secțiilor române în alte școli, clădite de statul român.

Inexistența acestor clădiri, lipsa dialogului și instaurarea unui climat naționalist făceau din acest proiect de refacere a tradiției o problemă etnică, în care „ungurii dădeau afară românii din școli”.

Lipsa dialogului și a empatiei reciproce a împins această problemă a „separării și segregării” până în zilele de azi, existând orașe unde soarta unor școli tradiționale maghiare este nu numai nerezolvată, ba chiar reprezentând un focar important de tensiune.

Desigur, sunt destule cazuri, în care în școlile mixte româno-maghiare domină o atmosferă multiculturală exemplară. Doar că din păcate exemplele negative sunt mult mai mult mediatizate, fiind prezente apăsător în viața cotidiană a unor orașe multietnice.

Foarte puțin se vorbește însă de succesele acestor proiecte de reînviere a tradiției școlare maghiare. La Cluj în primele luni ale democrației tinere liderii pedagogilor români și maghiari s-au înțeles elegant asupra reînființării școlilor maghiare tradiționale în clădirile lor. În Cluj nu au existat frământări majore pe această temă, lumea fiind mai informată și mai educată pe plan istoric, știind că – de exemplu – clădirea impozantă a fostului liceu Brassai, proiectată de celebrul și uitatul arhitect al orașului, Pákey Lajos – a fost a unitarienilor, holul principal având și în timpul comunismului statuile celor cărora se datorează existența liceului.



În Cluj s-a putut, fiindcă liderii pedagogilor de atunci erau într-adevăr pedagogi și într-adevăr educați – oameni de seamă ai orașului, care știau că gesturile lor sunt adevărate exemple de conduită pentru mii de oameni.

Scriu aceste rânduri acum când tinerii români și maghiari din Cluj se pregătesc de serbările ultimului clopoțel. Orașul e plin cu flori și tineri eleganți, care așteaptă cu nerăbdare prima pauză oficială de țigară, adică momentului maturizării simbolice.
Nu pot să nu-mi aduc aminte în aceste zile despre momentele reclădirii tradiției școlare unitariene din

Cluj, pornită efectiv de la zero, cu 1-2 clase, cu un personal didactic firav, dar încrezător. Liceul a devenit prima școală maghiară în care cultul (unitarian) și educația responsabilă și-au dat mâna în așa fel, încât actualmente Liceul Unitarian János Zsigmond – cu sprijinul societății maghiare și a celor din Ungaria – a devenit etalon.

     

Balul de adio al celor care termină clasa a 12-a – denumit frapant „balul curții”, trimițând imaginația tinerilor de la curtea școlii la balurile curților regale – este un eveniment important al vieții social-pedagogice clujene.

Ceea ce au demonstrat ei pe linia managementului și a creativității ar trebui să dea de gândit celor care folosesc sloganistic expresia de „separatism, segregaționism”.

Nu cred că statul român grijuliu ar fi fost așa de darnic financiar și pe plan creativ, încât anul 2016 să fi găsit școala în mâna statului și cu caracter mixt (româno-maghiar) cu un „bal de curte”, unde tinerii văd cu ochii lor că ceea ce numim noi exhaustiv educație culturală, se poate vedea și cu ochiul liber...





Sus