Vineri, 22 Noiembrie 2019
Vineri, 22 Noiembrie 2019


Kontakt / Zidul creștinătății

Zidul creștinătății


Acum câteva zile, o postare pe Facebook mi-a captat atenția. Autorul, Răzvan Dumitrescu, reporter MOLDOVA 9, ne informează: „Cetatea Tighina va fi RESTAURATĂ cu eforturile comune ale Turciei și Republicii Moldova. Ideea renovării fortăreței aparține ambasadorului Turciei la Chișinău, Mehmet Selim Cartal. Potrivit lui, această cetate după renovare ar trebui să devină nu doar o simplă fortăreață, ci să se transforme într-un adevărat Centru Cultural”. Am parcurs laconicul comunicat pe nerăsuflate, apoi l-am redistribuit (http://moldova9.com/2016/05/05/cetatea-tighina-reconstruita-cu-eforturile-comune-ale-turciei-si-republicii-moldova/).

 

Analizând fotografia impresionantei cetăți de pe malul drept al Nistrului m-am gândit cu amar la modul în care privim azi spre basarabeni, fiindcă despre tratamentul de care au avut parte pe vremea când eram o singură țară, ... evit să aduc vorba. Pe cei nedumeriți sau indignați de afirmația mea, îi invit să arunce o privire peste scrierile lui Ion Constantin2 dacă cele ale lui Lucian Boia1 nu le priesc. De fapt, putem s-o luăm mai simplu: câți dintre noi am fost măcar până la Chișinău, dacă e să invocăm drept scuză distanța până la vechile cețăți de pe malul Nistrului? Rușinos de puțini, pentru unii ce afirmă cu tărie că „Moldova lui Ștefan e în veci a României”.

Motivul pentru care partea turcă a decis să se implice în acest proiect, îl constituie faptul că în 1538, după fuga lui Petru Rareș în Transilvania, Tigina a devenit raia turcească, fiind redenumită Bender, iar la porunca lui Soliman I-ul, a fost refăcută după proiectul arhitectului Cogi Mimar Sinan. Ulterior, fortificațiile s-au dovedit de netrecut pentru Ion Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul și pentru cazacii zaporojeni. În anul 1709, prin acest loc încărcat de istorie, în drum spre Varnița, a trecut și Carol al XII-lea al Suediei însoțit de hatmanul cazacilor Ivan Stepanovici Mazepa, fugari după înfrângerea de la Poltava. Ce noroc cu turcii care se preocupă de dovezile ce le atestă trecutul și trecerea prin lume ...

Notabil este faptul că turcii nu se află la primul proiect de acest fel. După cum ne spune tânărul istoric Ladó Árpád-Gellér „la Szigetvár există încă din 1994, un parc al reconcilierii turco-maghiare, cu statuile celor doi oponenți - banul Croației - Zrínyi Miklós și același sultan Soliman I-ul - din timpul asediului din 1566. Întregul proiect comun legat de cercetarea mormântului lui Soliman din Ungaria este deosebit de important pe plan istoric și cultural, deoarece se pare că maghiarii au reușit să treacă peste o interpretare romanțată a unei părți critice din propria lor istorie” (http://corbiialbi.ro/index.php/contact/509-morminte-de-regi-si-imparati-8211-proiecte-arheologice-care-ne-pot-uni/).

Da dom’le, uite că ungurii au făcut și acest pas, deși după încleștarea din secolul XVI, din regatul lor, odată atât de puternic, a rămas doar amintirea.



                                                 Szigetvár,Ungaria, In memoriam 1566

La rândul nostru, avem și noi proiecte comune cu turcii; măcar grandioase dacă nu și chibzuite. Halal să ne fie, dar totuși, nu pot uita reacția venerabilului Neagu Djuvara și a altora în momentul în care au prins de veste că într-un viitor nu prea îndepărtat, deasupra Cetății lui Bucur s-ar putea înălța niște magnifice minarete. Nu știu ce să zic, dar pe mine acest proiect mă duce cu gândul la timpurile în care câte un ghiaur se transforma fără probleme în drept-credincios, din niscaiva interese.

Am scris aceste rânduri cu speranța că nu vor fi răstălmacite, deși nu m-ar mira. De fapt, nu m-am putut abține văzând cum în două țări vecine nouă, asumarea bilaterală a trecutului constituie un nou fundament al colaborării. În aceste condții, oare nu ar fi fost mai înțelept să fim și noi în rând cu vecinii? Cu siguranță, dacă privești din afară. Privit dinăuntru, o asemenea încercare ar putea să echivaleze însă cu sinuciderea politică a decidenților, că doar nu credeți că din cauza costurilor prea mari nu se reface, de pildă, Monumentul lui Hunyadi János (Iancu de Hunedoara) de la Zeicani, despre care a tot scris Szabó Csaba (http://corbiialbi.ro/index.php/contact/119-buzduganul-lui-hunyadi/)

     

    In memoriam Hunyadi János (Iancu de Hunedoara, Sibinjanin Janko), România

Ce simplă și elegantă ar fi reconstruirea monumentului în forma sa originală, în locul unde acum ți-e frică să calci. În cazul în care împrejurul „buzduganului” s-ar încropi și un parc ce ar include câteva sculpturi în basorelief cu scene din lupta purtată în aceste locuri în anul 1442, acest lucru ar echivala cu asumarea de către națiunile română, maghiară și turcă a unui moment din istoria comună. În fond, este vorba de victoria armatei comandate de un nobil maghiar cu origine valahă, care cu acea ocazie a blocat înaintarea armatei beglerbegului Rumeliei - Sehabeddin spre Transilvania, pe drumul ce trece din Banatul montan în Țara Hațegului, locul  unde valahii erau foarte numeroși, iar unii dintre aceștia, cu siguranță au fost implicați în ostilitățile de atunci.

Bibliografie:

1. Boia L. – (2015) Cum s-a românizat România, Ed. Humanitas, București
2. Constantin I. – (2009) Pantelimon Halippa neînfricat pentru Basarabia, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București




Sus