Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Kontakt / Lunea de Paști și soția lui Popeye marinarul

Lunea de Paști și soția lui Popeye marinarul

– Fiți atenți proasta asta ce bucuroasă e, când mă va vedea – îi spuneam lui Zoli și Andris, cei doi colegi de clasă, cu care umblam la udat de Lunea Paștelui în anii 70. – Hai să facem pariu, că atunci când mă vede, o să-și ducă mâna brusc la inimă, și o să spună: jaj...

Eram în clasa a 7-a, băieți încrezuți, ca orice băiat care are deja în clasa a 5-a o „amantă”, adică o fată cu cordeluță, care „îl iubește”.

A deschis ușa mama lui Irénke, care era de după masa la servici, ca și noi la școală.

– Bine că ați venit, că Irénke de o săptămână tot de udat vorbește, și de Csaba. Care e Csaba dintre voi?



Am intrat în cameră, cu sentimentul că răbufnim în râs. Totul părea nostim și caraghios până la extrem la Irénke. Asa cum stătea înroșită până la gât, cu urechile mari, cu părul tăiat scurt. Era nostimă și camera, unde s-a văzut că cineva a făcut curățenie serioasă.

– Arată ca și soția lui Popeye marinarul – îmi șoptea Andris.

Irénke era fără cuvinte de bucurie, că am vizitat-o la ea acasă, și am văzut-o îmbracată frumos, nu în uniforma de școală de atunci, în care toate fetele erau la fel. Vroia să fie – ca și toată lumea – mai deosebită.

Nu rezistam mult la ea, râsul ne mânca, am vrut să amânăm cât mai mult acea răbufnire ușurătoare prin care ne elberam voioșia băieților din clasa a 7-a, o voioșie sinceră, care era prezentă în noi mai toată ziua.

Am luat oăle primite – care păreau și ele caraghioase –, ca și tot ce era legat de Irénke.

– Ai văzut că proasta nu a scos un cuvânt? Așa te iubește, că a devenit mută. Haha...
– Mă, voi ați văzut că urechile de elefant erau roșii, e așa de îndrăgostită de Csaba. Haha...
– Stai mă, că nici n-am udat-o... Am uitat... Haha...

                                                                        ***
Azi e Lunea Paștelui , și eu, la aproape 40 de ani distanță mă gândesc acum la Irénke. Mustrarea de conștiința și acum mă roade.

În curtea unei biserici – la un botez – m-a oprit în anii 90 o doamnă, care mi s-a părut cunoscută.

– Tu ești Csaba, așa? O mai ții minte pe Irenke? Ai auzit de accidentul de mașină,nu-i așa?

Am rămas fără aer.

Mama lui Irénke mi-a strâns ușor mâna.

– Mi-a spus Irénke, ca și tu „o iubeai”. Că i-ai trimis scrisori, bilețele și chiar flori. Că toată lumea știa de „iubirea” voastră și toată lumea avea ciudă pe voi pentru asta...

Bărbat căsătorit fiind deja, amintirile mă sufocau. Mustrarea de conștiință mă copleșea.

Am roșit și m-a cuprins o anxietate insuportabilă. Nu știam ce să fac, ce să spun. Iartă-mă Irénke, iartă-mă...

Așa cum se întâmplă în astfel de momente șocante, m-am pierdut total. O singură întrebare mi-a venit pe limbă, dar – din fericire – nu am avut energia necesară ca să spun cu voce tare.

Și acum, când mă uit la copii cum merg la udat, cu pungile pline de ouă colorate, dau slavă lui Dumnezeu, că în starea aia de șoc, nu am spus cu vocea tare mamei lui Irénke:

– Cum o chema pe soția lui Popeye din desenele animate? Că nu-mi vine în minte...






Sus